Helmut de la Mercedes

Aşa cum spuneam, sîmbăta trecută am petrecut cu maestrul Pautza şi cu prof. Mihai Babii. O grămadă de poveşti. Am avut parte de o jumătate de secol de istoria muzicii româneşti, istoria nescrisă, anecdotică şi de dincolo de draperiile scenelor.

Printre altele Maestrul mi-a povestit despre o întîmplare de la fabrica Mercedes. Au vizitat fabrica şi standul de probă unde izbeau maşinile în zid.

Mare milă l-a apucat pe compozitor cînd a văzut tabla făcută praf.

 

Au trecut şi pe la standul de probă pentru motoarele noi. Acolo, un tablou ciudat. Mai multe motoare pornite şi un bătrînel de circa 80 de ani cu o pipă lungă, cu mustaţa galbenă de tutun, cu o şapcă de meşter de prin anii 50 se apleca şi asculta sunetul fiecărui motor în parte.

– Aici mai reglaţi asta, la ăsta demontaţi şi la pistonul trei …. etc.

– Ce face domnul aici? întreabă maestrul

– Ah, Helmut? i s-a răspuns… Helmut este cu noi din 1938. Avem tot felul de aparatură electronică foarte avansată, cu tot felul de senzori, care măsoară toate coordonatele motorului, dar niciunul nu poate face ce face domnul Helmut. Are un auz extraordinar. Pentru asta v-am adus aici… Este fenomenal, dumneavoastră ca muzician trebuie să înţelegeţi. Omul acesta poate deosebi sunete pe care niciunul dintre noi nu le poate pricepe şi face o diagnoză perfectă a oricărei defecţiuni. Nu ştim ce ne facem dacă şi cînd moare…

– Şi îl plătiţi…?

– Da, sigur, are pensia de 4000 de mărci şi noi îi mai dăm încă 4000 numai ca să vină o oră pe zi şi să asculte 100 de motoare… Merită toţi banii. Experienţa ascultării tuturor motoarelor noastre din 1938 încoace nu poate fi înlocuită cu nimic…

Discuţia a apărut în contextul noilor prevederi dintr-o anumită lege, care alungă conducători de doctorat, spre exemplu, conducători cu abilităţi de neînlocuit.

Prof. dr. Lucia Wald, spre exemplu, este un astfel de helmut. Edituri de marcă apelează pentru traducerea textelor dificile din latină tocmai la dînsa. Nu poţi înlocui cu nimic 75 de ani de traducere, şase ore pe zi.

O sun pe Doamna zilele trecute:

– Sărut mîinile, doamna profesoară, ce mai faceţi?

– Traducem, domnu Cruceru, muncim… tocmai mă uit peste un text din De Mendacio, absolut superb… că, dacă nu muncim… murim şi rîde sănătos.

O voi evoca în viitor pe Doamna, nu vreau să îmi epuizez epitetele acum, ceea ce este important însă este să ne gîndim la ce sacrificăm atunci cînd dorim să tăiem mlădiţele bolnave din învăţămîntul românesc. Sînt de acord că o mulţime de impostori, specialişti de cartier, deprofesionalizaţi, dacă vor fi fost pricepuţi vreodată, o mulţime de conducători de doctorate şi profesori universitari, care nu au ce căuta într-un şcoală generală de comună, ocupă acum locurile tinerilor cercetători capabili, însă nu trebuie să fim prea entuziaşti nici în ce-i priveşte pe cei tineri.

Cum putem spune că şcoala românească are nevoie de încă 20 de ani pentru recunoaşterea diplomelor, cînd tot maestrul Pautza îmi povesteşte cum se afla în spital, doi profesori, unul american, altul italian dezbăteau zgomotos asupra diagnosticului… Deodată unul dintre ei…

– Să vină Manea, să vină Manea

Maestrul:

– Eu credeam că e italian, pentru că îi pronunţau numele cu accent pe ultima silabă..

– Să vină Manea…

Vine Manea, un tinerel de vreo 30 de ani, care, în momentul în care citeşte numele pacientului, i se adresează maestrului direct în limba română:

– Ştiu ce aveţi…

şi îi dă diagnosticul direct, la prima vista, apoi comunică verdictul şi în limba engleză celor doi dezbatanţi.

– Vezi, vezi, spune cel victorios, ţi-am spus eu, ţi-am spus eu…

Se pare că niciunul dintre aceştia doi nu puneau bisturiul pe pacient pînă nu îl întrebau pe Manea, care terminase medicina la Iaşi.

Iată tineri pricepuţi, formaţi de profesori bătrîni, aşa cum sînt tineri incompetenţi, formaţi de conducători de doctorat care nu au citit nici măcar forma finală a disertaţiei.

Riscăm să îi aruncăm pe patriarhi cînd încercăm să-i greblăm pe arivişti, riscăm să ne alungăm oameni precum Parhon sau Ana Aslan (ce ar fi fost medicina românească fără contribuţia lor) sau Grigore Moisil, numai pentru a obţine o reaşezare în dispozitiv a unor harnici scriitori de granturi, oameni care pot scrie 120 de cuvinte pe minut la computer, pot călători la simpozioane şi conferinţe cu mare uşurinţă, dar sînt lipsiţi de lecturile fundamentale.

De 20 de ani vedem un liceu decadent, o şcoală de nivel universitar în cădere liberă şi sîntem destul de naivi  să credem că tinerii lectori şi conferenţiari sînt plini de cunoştinţe, numai că sînt blocaţi în evoluţia lor profesională. Da, în unele cazuri este aşa, dar în timp ce încercăm să curăţim învăţămîntul universitar, putem pune coasa şi peste pălămidă, dar şi peste maci şi trandafiri. Macii se refac după un sezon, trandafirii cresc mai greu.

About Marius David

Soțul îngăduit al Nataliei și tatăl nedesăvîrșit al lui Neriah, Naum Lucas și Noah Cristofor
Acest articol a fost publicat în dulce Românie, Oameni. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Helmut de la Mercedes

  1. Buciuman Beniamin spune:

    Povestea are ceva ce o face placuta, dar nici un inginer serios nu o poate considera adevarata.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s