Ce s-a greșit la deconspirare? (Din seria cugetărilor de pe bicicletă) II

Urmare de AICI

Disclaimer: Așa cum vă spuneam, pe cînd pedalez, prin cap îmi trec tot felul de gînduri. Mănînc asfaltul cu privirea, sînt în hipoglicemie, în disconfort, transpirat și gîfîitor. S-ar putea să greșesc în cele ce spun, dar puneți pe seama situației extrem de neconfortabile a unui Brooks care te bate la fund, a unui soare care te bate în cap, a unei ploi care te bate în gene. Deci… luați cu prudență!

4. Încrîncenarea politică – momentul nepotrivit. Nu știu dacă pentru penticostali momentul a fost mai bun. Nu știu nici în dreptul adventiștilor. Cu toții am întîrziat nepermis de mult, deși nu văd cum s-ar fi putut face chestiunea în afara legistlației și accesului la dosare, care a fost permis doar începînd cu acea perioadă, anii 2005, 2006, 2007, dar anul Congresului din 2007 pentru baptiști n-a fost deloc fericit ca moment pentru un asemenea proces. Trebuia să se spună adevărul? Da! Înainte cu mult de intrarea în frigurile electorale? Cu siguranță! A avut vreun efect asupra alegerilor? Păi să ne gîndim! A existat un moment potrivit la primul Congres al Baptiștilor de după Revoluție, la prima întîlnire a Alianței Evanghelice. Momentul acela a fost risipit într-o tăcere fără simțire din partea delatorilor, într-o timidate nelegitimă a celor persecutați. Acum plătim și una și alta.

5. Răbufnirile imature ale unor prigoniți. Am asistat la momente tragi-comice uneori. Unii deconspiratori (cu dosare pe care nu te poți urca nici să-ți iei cafeaua de pe raft) au avut ușoare crize de isterie în paralel cu alții care s-au abținut enervant de la orice fel de comentarii. Oameni cu dosare mari, de la 3000 de pagini în sus, n-au spus absolut nimic. Poate că atitudinea lor este demnă, boierească, dar nu ajută prea mult la reconstruirea adevărului. Unchiul meu a ales să nu spună și să nu revendice nimic. Am asistat însă și la niște bieți adolescenți spirituali, cu dosare de cîteva pagini care se comportau precum adevărați martiri, strigînd și reclamînd dreptatea și tragerea pe roată a tuturor informatorilor. Tristă și caragialescă imagine. Unii dintre ei și-au renegat ei înșiși credința prin licee și la facultate, iar în armată au tras cîte un fum de țigară ca să fie mai convingători că nu sînt baptiști. Acum sînt cei care revendică credibilitatea. Cum să nu te enervezi? Dacă aș fi fost vreun amărît de informator, înșelat și speriat să semnez vreun document sub amenințarea pistolului, vreunul dintre aceia care au semnat doar cîteva note de protocol, nici măcar de ciudă nu mi-aș cere iertare de acești coconi neterminați însuflețiți doar de o minoră răzbunare. Niște clovni care au avut noroc de vreo două palme de la vreun subofițer de securitate mai entuziast, pe cînd oamenii care au făcut pușcărie tac și unii au tăcut deja pentru veci.

6. Minciuna enervantă și lipsa de simțire a unor delatori. Ajungem și la adevărații „eroi” ai acestei mascarade, delatorii autentici. Eh, de aceia ne-am ocupat sistematic și cu patimă cu alte ocazii. Acesta este unul dintre motivele pentru care primul meu blog a fost atît de urmărit și urît în anumite perioade, patima și discuțiile purtate în jurul acestui trist subiect. Iosif Țon, Nicolae Gheorghiță, Petru Dugulescu, Ioan Bunaciu, Vasile Talpoș, toți aceștia au fost eroii unor postări scrise de mine sau de alții. Mărturisesc că nu întotdeauna am încercat să spun adevărul cu dragoste. Acum mă încearcă ȘI regrete, dar nu foarte vînjos. Valuri de tinerețe, dorința de a rezolva rapid și de a tranșa fără anestezie o situație care trena de atît timp? Poate că încă trebuie să ne analizăm inima înaintea Domnului. Cert este că modalitatea de raportare la ieșirea dosarelor din partea unor deconspirați a creat și mai multă iritare. Poate că cel mai demn s-a comportat chiar în timpul Congresului din 2007 prof. univ. dr. Vasile Talpoș. Cînd a fost întrebat despre cele scrise în Pigmei și uriași, a răspuns simplu și sec: Da, este adevărat tot ce scrie acolo! Dezarmant!  Prof. Ioan Bunaciu a fost la fel de senin: Da, este adevărat, eu i-am uns cu miere, dar eu sînt un fiu al veacului trecut, voi sînteți fiii veacului acestuia și a rîs în stilul său personal Dezarmant din nou! Nu la fel a fost în celelalte cazuri. Pasiunile iscate de cazul Iosif Țon s-au produs și din pricina felului în care acesta a reacționat: negînd, apoi acceptînd o parte de adevăr, apoi negînd iarăși, apoi scriind tot felul de scuze penibile, unele apărute în formă de interviuri prin ziare de circulație. Enervant, nu-i așa? Petru Dugulescu a făcut infarct și a devenit dintr-o dată obiectul compasiunii noastre a tuturor. Nicolae Gheorghiță s-a retras din viața publică …. Dar oare numai ei sînt?

7. Ce vom face de acum? Nu știu! Voi aveți vreo idee?

Probabil că … va mai urma….

About Marius David

Soțul îngăduit al Nataliei și tatăl nedesăvîrșit al lui Neriah, Naum Lucas și Noah Cristofor
Acest articol a fost publicat în Biserica Baptista, cugetări de pe bicicletă, Dezbatere, dulce Românie, inventarul stricaciunilor spirituale, lacrima din colțul ochiului, Perplexităţi, Zidul rugăciunii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s