Unul dintre visele copilăriei s-a realizat: Am devenit invizibil pentru o oră!

Devin invizibil. Pentru aproape o oră sau mai mult în fiecare zi. Este o senzație extraordinară. Circuli printre oameni, printre prieteni și nimeni nu te știe, nimeni nu te recunoaște.

Saluți și dintr-o dată, speriați, aproape îngroziți, ca și cum ar auzi o voce din eter, o voce fără trup, salută gutural, aproape sufocați, înapoi, după care… primele vorbe fiind rostite, devin iar vizibil.

Dar …numai dacă vreau!

sursa 123rf.com

sursa 123rf.com

Mă strecor în echipamentul sportiv specific ciclismului printre oameni, studenți, prieteni, frați, surori și ajunge să plec puțin capul. Nimeni nu-și dă seama că eu sînt cel mascat în cască, ochelari și streciuri de ciclism.  Apoi viteza este prea mare.

Astfel mi-am dat seama cît de mult ne schimbăm atunci cînd ne întîlnim cu cineva cunoscut. Ne așezăm persona, masca pentru interacțiune, nu neapărat fața pentru relaționare. Fața de recunoscut nu ne scapă de întrebările inutile și de politețurile suplimentare.

Noua mea ipostaziere în omul invizibil care se plimbă printre prieteni și cunoscuți îmi dă atîtea bucurii!

L-am văzut azi pe un tată apăsat de necazul pe care îl știu foarte bine. Dacă m-ar fi văzut, s-ar fi înseninat a ipocrizie. N-ar fi fost fața lui. Mi-ar fi răspuns politicos la întrebări plictisitoare de genul: Ce mai faceți?   La răspunsul lui aș fi aruncat un … Mă voi ruga în continuare pentru dumneavoastră! Și eu și el am fi fost obligați să ne înșelăm politicos.

Așa… invizibil trecînd pe lîngă el, de fapt am frînat la trecere să îi dau voie să treacă tîrîindu-și copilul, am pedalat mai departe și chiar m-am rugat pentru el, fără promisiuni, fără angajamente deșarte. Pedalarea este unul dintre cele mai bune ritmuri pentru gîndul de rugă.

Am trecut pe lîngă două tinere care au făcut o greșeală în public. Se simțeau și așa destul de penibil. Alți doi tineri încercau să le facă să se simtă și mai prost. Atunci m-am bucurat că sînt invizibil pentru a nu le face să se simtă și mai prost. M-am așezat între tineri și tinere. Au plecat fără să mă recunoască sub masca de ciclism și am alergat mai departe. Urăsc să îi fac pe alții să se simtă prost în prezența mea, așa cum urăsc să fiu eu văzut dacă fac vreo greșeală.

Ah, pînă azi. Cineva m-a recunoscut … și mi-a strigat tare: trăiască arminienii! O glumă care are sens în urma unei discuții de pe facebook azi.

Am rîs surprins și atît de șocat am fost că am trecut mai departe.

Acum, ca să lămurim: luați o pană de gîscă, muiați-o în cerneală și scrieți după dictare: NU SÎNT ARMINIAN!🙂

Din cînd în cînd am mai auzit în spatele bicicletei: ăsta nu-i Cruceru?

Răspunsul corect? NU! Cel puțin nu mai este Cruceru cel de anul trecut și cel de acum doi ani și cel de acum 10 ani. Ceva s-a schimbat fundamental în ultimul an și acest ceva nu ține nicicum de greutate și de sport. Duminică seara probabil voi spune cîte ceva… la serile Iris… dacă ne ține Dumnezeu în viață!

 

About Marius David

Soțul îngăduit al Nataliei și tatăl nedesăvîrșit al lui Neriah, Naum Lucas și Noah Cristofor
Acest articol a fost publicat în Amintiri, Biciclete, zîmbetu din colţu gurii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s