Dacă ar exista extratereştri …

şi ar trebui să le trimitem un mesaj,

dacă ne-am sinucide cu bombe atomice,

dacă am fi sortiţi dispariţiei în urma unui mare cataclism şi ar trebui să lăsăm urme,

fie acestea şi muzicale,

dacă aş fi responsabil cu alegerea celei mai reprezentative piese  pentru neamul omenesc,

atunci eu aş propune neapărat Missa în Si minor, dar mai ales partea Agnus Dei…. Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.

Şi dacă aş fi ateu, şi dacă, să presupunem, n-ar exista Dumnezeu… aş considera că un zeu căruia i-a fost închinată o asemenea bucată muzicală merită toată atenţia.

 

Despre Marius David

soțul Nataliei
Acest articol a fost publicat în Muzica, Schimb de iutuburi, Scoala de muzica. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Dacă ar exista extratereştri …

  1. vlad zice:

    Intotdeauna mi-a fost dificil sa fac o asemenea alegere, dar daca totusi dumneavoastra ati facut-o, atunci va felicit pentru alegere. Intr-adevar si eu am fost uimit de frumusetea acestei arii!

    • Marius David zice:

      nu eu am făcut-o, se pare că şi această bucată a fost înregistraă pe placa aceea de aur trimisă în spaţiu cu una dintre misiunile Apollo, dar s-ar putea să greşesc. Nu intru acum pe google ca să mă asigur că e sau nu aşa 🙂

  2. Daniela zice:

    Foarte buna alegere:)!! Eu as adauga din aceeasi Missa si Sanctus, si Agnus Dei din Missa Solemnis de Beethoven. Am avut in ultimele doua saptamani o cura cu Missa lui Beethoven. Daca pacatuiesc, Dumnezeu sa ma ierte, dar a fost una dintre cele mai bune predici pe care le-am auzit in ultimele luni. Slava Domnului pentru inspiratia pe care le-a dat-o:)!!
    As mai pune si Credo din Missa lui Gounod … Mai bine ma opresc pentru ca imi mai aduc aminte de Brandenburgicul 6, de Concertele 4 si 5 de Beethoven, de Dublul pentru vioara in re de Bach …
    Ati incercat si varianta Christei Ludwig cu acest Agnus Dei? Himmlisch!

  3. Gabriel Băloi zice:

    Cîteva reprezentări sentimentale personale.

    Am fost deosebit impresionat atunci cînd , cu ani în urmă , am descoperit în diversitatea exprimărilor muzicale şi pe acea diviziune de tipul epilogului muzical.
    Epilogurile au o spiritualitate grea , fiindcă bocesc a sfîrşit , a isprăvit , au un sunet deosebit de toate celelalte varietăţi muzicale , şi fiindcă ele sînt constituite drept concluzii finale , se aşează după toate lucrurile , trebuie să le coreleze cumva pe cele care s-au petrecut deja , să le definească raţional şi emoţional într-o formă spirituală sub spectrul sfîrşitului , iar apoi să le pună capăt tuturor.

    Deşi lucrările prezentate în postare nu sînt în structura lor muzicală epiloguri , totuşi ele induc percepţia emoţională a unui epilog spiritual care acoperă , şterge şi sfîrşeşte toată dezordinea umană; deţin sonoritatea unei alcătuiri de final cu evocări din viaţa pămîntească , dar în contextul cărora , în acelaşi timp , se şterg toate memoriile existenţiale , aşa încît impactul sufletesc predominant al acestor forme muzicale este , mai degrabă , cel al asemănării şi al rezonării cu moartea , care denunţă viaţa şi induce sentimentul extincţiei , al dispariţiei totale , iar prin formele lor muzicale nu evocă o spiritualitate realistă , adică nu oferă perspectiva transcendentală autentică a Evangheliei.
    Mai degrabă sînt forme muzicale care bocesc Evanghelia decît îi evocă lumina.

    Mereu am căutat să înţeleg de ce oare sîntem atraşi în adîncul fiinţei mai degrabă de spiritualitatea funestă , decît de clinchetul evocator de viaţă pură.
    Eu cred că şi spiritualitatea umană are două mari naturi duale : cea naturală sau firească (purtătoare a semnalmentului/boldului morţii) , dar şi una transcendentală ( a spiritualităţii reale , vii , autentice).
    Şi s-ar părea că , în genere , spiritualitatea umană (cea pur firească şi moartă în mod natural , dar căreia i se dă o alcătuire artificial-duhovnicească ) doar pînă la epilog este capabilă să ajungă , dacă nu cumva aceste epiloguri sînt tocmai creaţia unei forţe spirituale de tip tampon aşezate în faţa Veşniciei Mari a lui Dumnezeu şi contrare acesteia , venite din afara Împărăţiei Luminii şi contrare vieţii din Dumnezeu , care înlătură perspectiva clară a veşniciei lui Dumnezeu şi a oricăror alte raţiuni existenţiale autentice ; adică , fiind un fel de otravă a morţii ascunsă în gust de miere dulce.

    Poate că ne simţim bine în spiritul lor fiindcă sîntem mai apropiaţi de moarte , rezonăm cu sfîrşitul , cu bocetul şi jeluirea ; în mod natural , pentru om e mai realist şi mai aproape de el sfîrşitul , pieirea ; e mai dulce sentimentul abandonului în moarte , al suferinţei , decît întrezărirea şi acceptarea „efortului” de a intra într-un nou început de după sfîrşit.

    Dar , artistic vorbind , şi sintetizînd ideea unui învăţat , orice expresie care e dusă la mare înălţime devine sublimă , iar cum spunea poetul german Friedrich Hebbel , suferinţa este în fond tot o proprietate ca şi fericirea sau ca prietenia…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.