Caius Hera – interviu pentru Epochtimes

Caius Hera, un lutist timişorean de 31 de ani, este un adevărat exemplu de curaj, perseverenţă şi autentic; lucruri pe care orice artist are nevoie pentru a-şi spune „Da! Simt că sunt pe drumul cel bun!”

Fiind pasionat de muzica veche şi de vibraţiile lăutei, Caius îşi descrie pasiunea ca pe o „arheologie muzicală”. S-a decis să depăşească orice obstacol pentru a stăpâni misterele acestui instrument antic şi pentru a aduce pe scenă partituri prăfuite de vreme, cu un sunet şi tehnică foarte aproape, dacă nu identice, cu cele din antichitate.

Aventura lui Caius începe în camera lui din Timişoara, imitând sunetului lăutei pe o chitară clasică şi sfârşeşte în inima Elveţiei, la Basel. Acolo, sub tutela faimosului maestru Hopkinson Smith, tânărul Caius reuşeşte să atingă acel nivel de măiestrie pe care l-a visat. Bineînţeles, drumul său nu s-a încheiat, iar chitara sa din copilărie s-a transformat între timp în şase lăute, o teorbă, un oud, o vihuela de mano şi alte instrumente vechi şi interesante.

Reporterul: Cum ai început să cânţi şi ce anume te-a atras la muzica veche, muzica antică? Descrie-ne cum s-a născut această pasiune pentru lăută; şi cum a fost prima întâlnire cu lăuta?

Caius Hera: Am absolvit în 1999 liceul de Arte Plastice din Timişoara.

Înainte să termin liceul am început să studiez chitara clasică; brusc. Asta după ce în trecut am urmat cursurile Şcolii de Artă Populară, de aici din Timişoara, unde am studiat percuţie de la 14 ani până la aproape 18.

După aceea, am încercat să dau la facultate, dar ca percuţionist – eu nu am avut o pregătire în teorie muzicală. Nu ştiam ce înseamnă teoria. Ştiam doar să bat la tobe. Cu timpul am început să iau cărţile de teorie muzicală care se găseau atunci în limba română şi am început să învăţ aşa, dintr-o ambiţie care m-a apucat atunci.

În 2000 am participat la concurs pentru admiterea la Facultatea de muzică din Timişoara şi am fost admis al doilea la Pedagogie. Atunci a fost şi momentul când am început, în sfârşit, să ascult lăută. Atunci cântam încă la chitară. Aveam o chitară făcută la comandă la Reghin. Foarte bună, lucrată manual din lemn masiv. Ceva ce nu se mai face acum.

Studiind vechile partituri, mi-am dat seama că anticii aveau un sistem de notaţie aparte. Toată muzica pentru lăută este notată într-un sistem specific care se numeşte tabulatură, tabulatura pentru lăută. Seamănă, dar este foarte diferită de cea pentru chitară. Sunt notate poziţiile degetelor pe griful lăutei şi, deasupra portativului, sunt notate ritmurile. Nu exista note; deloc. Ai numai poziţii ale degetelor. Un sistem destul de complicat.

Pe atunci nu credeam că o să achiziţionez vreodată o lăută. Poate că nu era neapărat o problemă să achiziţionez una, dar nu îmi puteam imagina cum o să ajung să interpretez muzica pe ea, la modul cel mai autentic. De fapt, asta era ceea ce îmi doream.

citeşte mai departe AICI

Despre Marius David

soțul Nataliei
Acest articol a fost publicat în Lauta, Muzica, Oameni. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.