Vine Paştele. Bine îmi pare! Cea mai importantă sărbătoare a creştinilor. Dar…
Credeţi că scăpăm? Credeţi că se vor îndura de noi?
Se poate cumva bucurie fără nervi? Nu! Iar se strică robinetul cu filme isusiste. Din nou şi iarăşi va curge cu filme de toate felurile, pentru toate gusturile. Ce credeţi scăpăm de Zefirelli? Nu! Dar de filmul lui Gibson? Nici atît! Patimile lui Cristos vor iarăşi prilej de plictis în pătură, pe canapea, la o vizionare mult prea lungă pentru răbdarea rinichilor noştri.
De nervi am ajuns să tînjesc după Jesus Christ Superstar!
Vom degusta isuşi vorbind englezeşte, aramaică, italieneşte, isuşi blonzi, bruneţi, cîrlionţaţi, isuşi înalţi şi scunzi, cu faţă mare sau alungită, isuşi îmbrăcaţi în sandale sau opinici, isuşi zîmbitori şi senini, isuşi încruntaţi profetic. Poporul va fi servit cu porţia de religiune la mici pachete digerabile în serial sau incurgitabile în bol mare. Iar ni se vor popula casele de mici idolaşi, cristoşi happyendaţi, plăţiţi cu bani grei, cu ciocane false, cruci de carton, cuie de gumă şi coca-cola în pauza dintre filmări.
Iar ne vom sătura de cristoşi ecranizaţi, dar ne vom fi făcut norma de religie însticlată şi ne vom simţi mai bine, mai voioşi, mai spirituali după vizionarea răstignirii la popcorn.
Cîteva bătrîne evlavioase vor lăcrima şi vor săruta ecranul cînd Robert Powell se va uita la Pilat din Pont prelung şi fix. Cîţiva adolescenţi îşi vor lăsa părinţii să-şi umple retina cu isusisme ieftine, timp în care îşi vor lua perfuzia de pomografie sau chat cu pretenarii … pe celălalt computer.
Şi anul acesta vom pirata cîteştrei filmuleţe cu Mîntuitorul, că doar de asta a murit …. şi pentru micile noastre hoţii. Şi anul acesta Isus va muri pe sticlă…
La final, pe generic ar trebui să apară ceva de genul „în acest film niciun actor n-a fost răstignit…niciun animal n-a fost rănit”.
Cristoşii lor vor supravieţui, cristoşii mamelor lor au murit deja.
Marius Cruceru 
Dincolo de cinismul pe care spiritul infierat in postare il merita … poate nu va fi inutil de mentionat ca primul meu contact cu Evanghelia a fost provocat de filmul lui Zefirelli, motiv pentru care nu pot decat sa-i fiu recunoscator. E adevarat, pe atunci inca nu existau pauzele de reclame …
Că nouă ni s-a cam acrit de trivialul consumism ce însoţeste difuzările actuale ale peliculelor, e adevărat. Cine e de vina însa: cel ce, dintr-un reflex similar cu acela ce duce la re-difuzarea lui Die hard odata pe an, transmite pentru a o suta oara Patimile, sau cel ce isi gratuleaza constiinta christica cu ochii pironiti pe ecranul televizorului?
NB: JCS ar fi o optiune interesanta pentru Pasti. Poate ne-ar trezi tocmai din aceasta anestezianta complacere in reflexe sfinte …
draga Dyo,
este adevărat că sînt într-o pasă cinico-realistă.
Problema mea este cu abuzul în primul rînd,
apoi cu atitudinea creştinului de rînd şi ateu pe deasupra care simte nevoia să îşi facă norma de spiritualitate anuală în acest fel.
Orice chestie repetată prea mult poate deveni toxică. Mă declar intoxicat de moviesusisme.
Înțeleg că unul a fost intoxicat CU filme iar altul DIN CAUZA lor 🙂
E cazul sa trecem pe hrana sanatoasa … Vreo manea, ceva? 😦
nu, unul s-a spînzurat pentru că era dintr-un alt film…
”Intreaga operă „Jesus Christ Superstar” e construită pe muzică folk şi teme de jazz Dixieland; ceea ce nu o împiedică să fie o lucrare de puternică intensităţii fervoare creştinească.” (Nicolae Steinhardt, Daruind vei dobandi)
Sa fiu sincer , pana sa-i citesc aprecierea critica a lui NS vis-a-vis de JCS, nu m-am atins de film. Mi se parea (aproape) blasfemiator. Revazandu-l insa cu mintea mai coapta, am realizat cat de bine a surprins unele realitati dureros de adevarate. De pilda: meritam( noi, lumea noastra ahtiata dupa circ si paine) sa ne blagosloveasca Domnul cu vreun cuvintel revelator( nu mai vorbesc de vreo minune) ? De ce? Ca sa strice orzul pe gaste?
JCS este blasfemiator.
Rămîn şi eu să mă minunez de ce i-a plăcut atît de tare lui Nicolae Steinhardt.
Raspunsul este: Pentru a supravietui NU ACUMULA RAUL din jur in inima si mintea ta! De aceea incearca sa vezi doar partile bune!
PS: Aceasta este o tehnica de supravietuire spirituala pentru cei care se intalnesc cu raul, nu pentru cei care il fac… Pentru ca fiecare va fi judecat dupa faptele lui, de aceea este important sa nu faci tu rau, ce fac alti este raspunderea lor.
Bogdan
JCS poate fi catalogat ca ”blasfemiator” doar dintr-o perspectiva reductionista, unilaterala, mai precis din(spre) latura neoprotestanta. Judecat dupa standardele pietatii neo-… de sorginte puritana, JCS ”este” scandalos, ireverentios, blasfemiator.
Daca privesti insa din perspectiva din care a privit Steinhardt ( si din care acum il privesc si eu), JCS este o transpunere pe limba modernitatii( stiluri muzicale, regie) a unei naratiuni biblice, o trans-punere menita sa socheze, scandalizeze chiar , dar sa faca cu orice pret relevanta generatiei hippy istoria Victimei de la Golgota.
Faptul ca filmul a fost initial cenzurat de BBC nu este decat o mostra de puritanism victorian ofuscat/scandalizat de stilul a-tipic si rebel al rock-ului din JCS. Pentru mintea ”cuminte” a protestantului din lumea anglofona JCS a fost un soc! Si cum putea fi altfel cand in ”Ben-Hur”-ul celor 11 Oscaruri din 1959, chipul actorului care-l intruchipeaza pe Domnul nici macar nu este aratat! Nu exista nici o secventa in ”Ben Hur” in care chipul Domnului sa apara; apare din spate, si din fata , de la distanta, dar nu i se pot distinge trasaturile fetei. Evident ca JCS a fost … scandalos!
Pentru a intelege mai bine de ce Steinhardt, in marinimia lui, nu se fereste a numi JCS o productie de profund etos crestin si de ce lauda modul cum a fost conceput personajul Maria Magdalena, va recomand sa cititi aici pasajele din Jurnal si din ”Daruind vei dobandi. Cuvinte de Credinta”:
Modul cum desfasoara Steinhardt pledoaria in favoarea Magdalenei, pe baza rolului din JCS, este superb si miscator! Si crestinesc!
Legat de JCS, îmi permit să reiau ceea ce am scris (dar şi răspunsul lui Dyo – sper să nu se supere) pe blogul „Frică şi cutremur” – nu cred că mă pot exprima mai concis de atît:
„Bogdan Burghelea permalink
martie 29, 2011 17:56
Cunoşteam şi eu părerea (surprinzătoare pentru mine) foarte bună a lui Steinhardt despre Jesus Christ Superstar.
L-am revăzut de curînd – nu mi-a displăcut ca demers artistic, dar mi s-a părut întristător de eretic, chiar blasfemiator. Nu că aş fi un pudibond, dar mi s-au părut gratuite, şarjate, “pour épater le bourgeois”.
Cred că există filme neconvenţionale mai bune despre Cristos decît JCS.
Răspunde
*
Dyo permalink*
martie 29, 2011 18:19
Eu o privesc dpdv didactic. Sunt cateva scene interesante, profunde. Din punctul de vedere al unui mesaj evanghelic insa, ai dreptate, este blasfemiator.”
JCS este, din cate stiu, o relatare a vietii lui Isus vazuta prin ochii lui Iuda Iscarioteanul, adica un fel de „ce-ar fi fost daca tradatorul ar fi scris si el o evanghelie”. Se intelege, ar fi lipsit din ea perspectiva rascumparatoare, Invierea si intelegerea rostului pentru care Isus a venit pe pamant. Din acest punct de vedere … este interesant! Privita pur ca o fantezie artistica, ca o fictiune realizata pe cu totul alte principii de cat filmul lui Zefirelli, este vizionabila.
Daca te uiti insa la ea cu asteptarile pe care le ai de la un film „ortodox”, desigur ca este departe de spiritul Evangheliilor din NT. Ganditi-va, de pilda, la evidentul erotism din cantecul M Magdalena (Nu stiu cum sa-l iubesc …)
Daca te uiti la JCS ca la o opera despre Isus Cristos, ea este blasfemiatoare; daca privesti ca la o opera despre noi, crestinii, si atitudinile pe care le avem adesea fata de El, devine, asa cum am spus, un material didactic interesant.
Iata si contextul in care au aparut citatele furnizate de Bogdan: http://dyobodiu.wordpress.com/cinematografice/jesus-christ-superstar/
Mulţumesc!
orice s-ar zice… fiii veacului sînt mai „artişti” decît fiii luminii. Din păcate!
Ca calitate, ca să spun aşa… unele producţiiuni de acest feliu se ridică, altele se scoboară.
Mă întrebaţi dacă aş susţine un asemnea proiect… film cu Isus? Niciodată!
Iconoclast am fost, iconoclast rămîn, spusei eu ca unul care am casa plină de icoane.
JCS? L-am văzut de vreo 5 ori.
În urmă cu 20 de ani l-am văzut cu o trupă de rocăitori. A fost un pretext evanghelistic excelent.
De celălalt, de filmul după Luca mi-a fost ruşine.. mai ales de partea de la sfîrşit… traducerea din Psalmul 23 cu
Domnul este Ciobanul meu…
@ Marius Cruceru: „orice s-ar zice… fiii veacului sînt mai „artişti” decît fiii luminii. Din păcate!”
De unde se poate trage concluzia că numai artiştii de un nivel de la mediocru în jos se creştinează. O fi o condiţie general valabilă pentru convertire sau numai arta e urgisită în creştinism?
este și o chestiune de statistică și demografie, Silvian.
noi sîntem puțini și nu mulți înțelepți în felul veacului.
Uită-te la chinezi. Din mulți ies mai mulți, din puțini ies puțini.
Mie imi plac filmuletele cu Isus si chiar nu am inteles ce este rau la ele.
Cred ca problema filmelor cu Isus este aceea ca se pune accentul pe sentimentul pe care il ai in timpul vizualizarii filmului si nu pe ceea ce se intampla cu tine dupa ce ai vazut filmul.
Daca acel film te-ar face sa cercetezi in fiecare zi Scriptura, sa ai partasie cu Dumnezeu, atunci ar fi o binecuvantare.
Marea problema este ca, dupa cateva lacrimi varsate in timpul filmului, nu se intampla nimic cu tine si esti fix in acelasi punct in care erai inainte sa vezi acel film.
Este foarte greu sa faci un film dupa o carte si de aceea ma gandesc ca este foarte greu, daca nu imposibil, sa faci un film despre Cuvant si implicit despre Domnul Isus.
Cel mai frumos film ti-l faci singur, citind si traind Biblia.
citeşte articolul de la link/ul spre patratosu, s-ar putea sa fie un inceput de raspuns.
Am tot analizat problema, am citit si iar am analizat si am ajuns la concluzia ca imi escamotează imaginea biblica, ca posibilitatea de a-mi face un isutz-idolas este mare, ca este ca si cum m-as inchina la idoli, ca este un fals care minte Adevarul.
Am inteles bine?
Dar predicile, predicile care le ascult, nu pot face acelasi lucru?
O predica este 10% Cuvant si 90% imaginatie si deducere, nu?
Of sunt foarte dezamagita 🙂 si placerea asta mi-o luati 🙂
ba da, Naomi, încă o dată devin optimist în privinţa cititoirlor mei,
ai priceput exact …
bravo,
predicile pot face acelaşi lucru,
impactul este diferit,
un filmuleţ ca acesta are un impact mult mai mare decît predica mea ratată de duminica e la aleşd şi dacă ar fi acesta filmată.
Gabriel Mirel, eu chiar am fost miscata dupa ce am vizionat Patimile lui Cristos. Pana atunci a fost pentru mine doar un cliseu Jertfa de pe Golgota, o exagerare a predicatorilor, filmul m-a facut sa inteleg cat de mare I-a fost suferinta si cat de mare a fost rautatea oamnenilor (cand am vazut filmul eram aproape nou-nascuta)
Totusi iti dau dreptate. nu poate fi folosit la Evanghelizare, clar.
Corect, si pe mine m-a miscat filmul cu pricina.
Insa vreau doar sa spun ca nu aceasta e temelia pe care ar trebui sa fie construita viata de crestin.
Temelia e Domnul Isus si Cuvantul Sau, doar aceasta va aduce rod.
şi eu am fost mişcat, cine nu a fost ?
filmul este meseriaş făcut,
tocmai de aceea este mai periculos decît Jesus Christ Superstar…
numai că nimeni nu trebuie să creadă în Isus din milă, aşa cum nimeni n-ar trebui să se căsătorească din milă..
Si daca s-a intamplat ?… daca dintr-un motiv sau altul a facut-o (s-a casatorit din mila) … si ani de zile aceasta greseala, exprimata in comportamente sau emotii disfunctionale, i-a macinat, i-a chinuit sufletul si viata, ce-i de facut?.
nimic!
🙂
Nu stiu de ce am mai intrebat :)…asteptam genul asta de raspuns, in cazul subiectelor controversate e foarte dificil si riscant de emis o parere publica, care sa fie in acelasi timp si sincera si lamuritoare.
Doamna Cristina, daca o casatorie s-a incheiat „de mila”, apoi va fi nevoie de muuuuulta mila pentru a fi dusa „pana cand moartea ii va desparti”…
Aparent un divort ar rezolva problema. Totusi este doar aparent! Pentru ca o relatie de acest fel nu se desface in tribunal ci prin moarte… Asa ca degeaba obti un divort la tribunal, Dumnezeu va considera uniti! Si aceasta legatura o veti simti ca existenta chiar daca divortati, „pana cand moartea va va desparti”. Nu sunt lucruri cu care sa te joci: ca „gelozia este neinduplecata ca Locuinta mortilor; jarul ei este jar de foc, o flacara a Domnului.” (Cantarea Cantarilor 8:6)
Trebuie sa invatam ca exista lucruri care NU trebuiesc facute oricum. Ca odata facute vor trebui suportate… uneori toata viata… De aceea importa sa asculti de ordinea autoritatii stabilita ca parintii stiu de cele mai multe ori sa aprecieze mai bine un partener pentru copilul lor… Si un asemenea pas facut pentru intreaga viata trebuie facut dupa ce esti convins ca este voia lui Dumnezeu! Ca sa nu ajungi sa plangi dupa… 😦
@Pomisor, dpdv teoretic ati raspuns exemplar (intocmai ca la carte), n-am nici cea mai mica obiectie insa … „practica te omoara”
Toate lucrurile au rostul lor… inclusiv istoria mea.
(Desi in cazul meu il cunosc relativ bine acest rost, inca am mari probleme in a-l accepta…)
Totusi ferice va fi de cei pe care „practica nu ii omoara”… (sau cel putin nu de tot…)
draga Cristina, nu mă tem nici de controverse şi nici nu cred că fac economie la expresii tari sau păreri ferme.
Conciziunea este uneori de ales.
Am cunoscut două cupluri care s-au luat din milă. Ea l-a luat din milă. Era o frumuseţe de bărbat, un grec frumos, dar pierduse o mînă la 14 ani.
Fetei i-a fost milă. L-a luat de bărbat. N-au dus-o uşor în prima parte a căsniciei, dar a fost una dintre cele mai solide căsnicii pe care le-am văzut. El a murit anul acesta. A fost o căsnicie admirabilă pînă la final. Îi cunosc îndeaproape pe cei doi.
I-am cunoscut.
poate se indragostesc apoi. nu este imposibil. se tot spune ca iubirea este (si) o alegere.
care-i diferenta dintre a te casatori din mila (nu am auzit de astfel de casatorii. mila ca omul nu-si va putea cheltui singur banii, sau ce fel de mila?) si a te casatori dupa o cunoastere de cateva zile? cunosc astfel de cupluri. nici vorba de indragosteala cand s-au laut, insa au fost apoi fericiti.
da, Elior, sigur, se poate, am spus deja, am dat un exemplu, asta nu este regula.
Sigur,
cred în principiu că două persoane
– de sex diferit
– cît de cît sănătoase la trup
– cît de cît normale la cap
– de vîrstă relativ aproapiată
– dar… credincioşi şi unul şi altul, aproape de Dumnezeu…
vor face o căsnicie excelentă împreună…
şi totuşi sînt atîtea coordonate..
mie mi-a plăcut de Natalia. M-am îndrăgostit fără scăpare şi … asta este.
Probabil vorbesc din experienţă personală şi sînt subiectiv, de aceea prefer calea dragostei care tage după sine mila…
Ah, da, mi-a fost milă de ea cînd a fost în suferinţă, bolnavă, cînd a născut copiii noştri … mila este înrudită cu dragostea, dar singură, sărmana, mi-e milă de milă, ar singură nu rezistă.
Da, este vorba de alt gen de mila, alta situatie, unul dintre parteneri a realizat inca inainte de casatorie ca nu exista compatibilitate, ca exista la celalalt comportamente si atitudini greu de tolerat iar cand a incercat sa se distanteze a vazut suferinta imensa traita de de partener si n-a putut trece peste ea, sperand atunci (ajutat fiind si de lipsa de experienta a tineretii si de anumite trasaturi personale care unii le-ar numi sensibilitate accentuata) ca exista sanse reale de schimbare. Din pacate eforturile ulterioare de a consilia pasnic fiecare situatie tensionata au dus doar la potentatea trasaturilor negative ale partenerului
(terenul tolerantei si bunatatii unuia fiind cel mai fertil si potrivit mediu pt. dezvoltarea rautatii celuilalt) ducand in final peste ani la ruperea definitiva a legaturii dintre cei doi, totul transformandu-se intr-o banala formalitate.
Intr-adevar e probabil f. greu de exprimat un sfat datorita complexitatii si lipsei de cunoastere in detaliu a situatiei, dar e cert ca sunt cazuri in care teoria este extrem de greu de pus in practica…
Ah, ma mananca limba sa mentionez un film controversat, dar ma abtin. Poate dl. Cruceru stie la care ma refer.
am vreo trei în minte, alege=l tu pe acela … ultima ispita?
Dap. Sunt curios ce parere aveti de el 🙂
da, ştiu filmul, impresionant din punct de vedere artistic, necredibil din punct de vedere narativ,
încerc să găsesc cuvîntul pe cre l-a folosit un dirijor cunoscut depsre o interpretare …. poate îmi vine cuvîntul totuşi
Cred ca filmul nu e chiar atat de periculos precum pare, pentru ca nu se ia in serios per se. Declara just ca nu urmareste Noul Testament. Totusi, cred ca reuseste sa prezinte un Isus foarte uman si verosimil… Iar scena in care Isus declara ca e Fiul lui Dumnezeu, e asa de bine construita incat imi suna si mie la fel de blasfemitor precum le-a sunat evreilor.
Interesant…
asta este … verosimil.
Da, înţeleg ce spui… într-un fel şi aici se aplică „totul este curat pentru cei curaţi”.
S-ar putea chiar să întîlneşti vreo măicuţă neşcolită care să fie „cu evlavie” şi la asemenea producţii, fără să înţeleagă care este miza.
Dacă înţelegem miza, chestiunea se complică.
Ducandu-si crucea spre Golgota,DOMNUL ISUS a urcat, sau a coborat ( ma refer la teren) ? Cum citim in Biblie?
Raspunsul corect va darama intelegerea noastra gresita despre actul rastignirii.
Dusmanul sufletului omului face eforturi mari de a denatura imaginea pe care ne-o facem fiecare privitor la actul Golgotei. Consider ca filmele ne indeparteaza mult de ceeace Scriptura ne descrie in cuvinte putine si simple. Imaginea artistica a regizorului este mult diferita de imaginea artistica pe care fiecare ne-o formam cand citim.
Chiar si filmul” ISUS”, care este cel mai aproape de istoria descrisa de martori, contine greseli de interpretare. Atunci de ce sa ii dau voie unui necunoscator sa imi strice imaginea pe care Duhul lui Dumnezeu mi-a pus-o in minte? Filmul ISUS l-am vazut doar partial, celelalte doar din reclame.
Frate Cruceru, nu am ‘intalnit’ un crestin mai negativist ca dumneavoastra. V-ati gandit ca acest negativism s-ar putea sa afecteze intr-un mod nedorit crestinii care va inconjoara sau citesc blogul dumneavoastra?
De ce ar fi negativismul un lucru negativ? 😛
da, chiar,
cred că negativism îmi este taxata atitudinea ironico-cinico-cauterizanta care apare adeses pe acest blog.
sper sa ii ajute pe cei care au ales deja culoarea pal-roz-bombon pentru un creştinism însîngerat.
un fel de gica contra care are impresia ca numai cum crede si stie el ii bine si ca oamenii ar trebui (re)educati in directia lui. : ))
atunci Elior, scapă repede… detergentul meu de spălat creiere funcţionează foarte bine. Au păţit-o şi alţii. Eliberează-te cît mai poţi.
Gîndirea se molipseşte, starea de veghe şi luciditatea te pot contamina fără scăpare 🙂
Mie „negativismul” tau imi produce stari „pozitive”.
Da-i inainte cu „negative”, ca de chestii pozitivo-euforico-stahanoviste e plina crestinatatea.
şi mie,:)
în general urăsc florile din plastic,
roz bombonul,
şerbetul,
şi altele în acest fel.
Am impresia ca „negativismul” asta este unul dintre factorii majori responsabili cu atractia multimii in zona (…fiind inclusi si unii din cei care-l condamna 🙂 )
Se poate. Şi cartea Ecclesiastului este destul de citită, nu-i aşa?
Draga Roris,
daca nu ai intilnnit creştn mai negativist ca mine înseamnă că ai trăit forte puţin pînă acum şi ai întîlnit prea puţină lume.
eu sînt un adevărat optimist în comparaţie….
eu negativist? Nu!
nicicum.
Pesimist? da.
Cinic din cînd în cînd? da,
Ironic pe alocuri? Cîteodată, dar mă chinui să fiu numai didactic.
Dacă starea de trevzie o găseşti tu negativism, atunci sper că această stare a mea să influenţeze şi să afecteze cît mai mulţi creştini care mă înconjoară şi pe cît mai mulţi cititori ai blogului meu.
Doamne ajută!
Fii binecuvântat frate Cruceru. Eu am crezut ca și Ilie că am rămas doar eu care am o părere „ciudată” despre filmoteca isusistă!
iată că nu sîntem singuri, ar trebui făcut încă un club.
nu neg, draga OCt, ca s-ar putea ca cineva sa fie impresionat de suferinţele lui Cristos aşa cum apar acestea pe ecran şi apoi Dumnezeu să se folosească de strigătul acestor măgăriţe…. norma este totuşi alta.
poate că ar trebui să intrăm în normalitate,
aud acum altă gogomănie,
că se apucă să meargă pe străzi cu sceneta aia oribilissimă, Drumul Crucii, nişte actori care se tăvălesc în sos de ketchup, imitînd suferinţele lui Cristos,
părerea mea este că oamenii aceştia vor vorbi despre altă cruce, alt cristos, altor creştini.
Cei cu „Drumul Crucii” isi cer osanda public.
Nu-i va osîndi nimeni. Prostia în sine este o osîndă.
A ajuns sarbatorirea invierii ceva care nu mai poate marca un adevarat crestin;
care nu cauta pe masa cozonaci si serbare la biserica, ci IL are pe Domnul zi de zi VIU in viata lui.
Prea multa si ieftina parada, si in adunarile noastre, din nefericire.
Mila si indurarea Ta ne mai rabda.
Parerea asta „ciudata” rezida din adevarul despre „facaturile” de evanghelie surogat de la Hollywood care au „prins” cam de multisor timp in randul lumii crestine americane (si nu numai), adicatelea, orice sa fie (ca „mesaj” evanghelic) numai Evanghelie limpede ca lacrima, nu ! „Facaturile” acestea artistice zic, frumoase si cu imaginatie regizorala, bogat ticluite, starnesc doar doza sentimentala a spectatorilor, facandu-i sa le fie doar mila de eroul principal si in niciun caz de…Isus ! (Un Isus fotogenic, cu ochi albastri, uneori languros in manifestare…) Au cam acelasi efect ca si filmele melodramatice indiene sau sud-americane… Nu contest competenta profesionala si nici rezonanta numelui regizorului consacrat, dar contest adevarul evanghelic transpus pe pelicula. Oare este si acesta un „soi de evanghelizare ? Atunci, hai sa nu mai frecventam biserica ci videoteca, cinematograful performant 3D ! Hai sa rostim o rugaciune la terminarea filmului, hai sa ne „inchinam” pe canapeaua comfortabila. Cum ramane cu „strapungerea inimii „? Ca doar Evanghelia nu este doar munitie de manevra care provoaca zgomot, miros de…praf de pusca, un placut recul public al sentimentelor din dotare si mult spectacol (uneori de calitate) in comparatie cu kerougma pentru care ne pregatim cu atata osardie…
negativist??. 🙂
adica sa „avem o gindire pozitiva”. 😦
ce inventie cu gindirea asta pozitiva.
multi crestini au ramas la nivel de film. 😦
vai noua, care ne hranim cu filme facute de oameni din lume,
de artisti; bineinteles ca cei care sunt ai Domnului, nu fac filme cu El. 🙂
ci traiesc in EL.
Nu gandire Elisa. Atitudine!
Scuze pentru lungimea postării. Acest articol a apărut cu ani în urmă în Jurnalul de Est (care acum nu mai există, altfel aş fi pus link-ul)!
Robert Powell, omul care a fost “Iisus din Nazareth”
Este aproape o traditie in Romania ca, in fiecare an, inainte de Pasti, sa fie difuzata la un post TV celebra mini-serie “Iisus din Nazareth”, realizata in anii ’70 de Franco Zeffirelli. De-a lungul timpului, in jurul interpretului rolului principal au aparut o multime de legende, cu atit mai mult cu cit acesta, actorul britanic Robert Powell, nu s-a bucurat de o cariera de superstar. A dus in schimb o viata normala, amuzindu-se deseori atit de pe seama legendelor despre el cit si despre marea aventura a realizarii lui “Iisus din Nazareth”.
Robert Powell a devenit unul dintre cele mai mari staruri TV in anii “70, dupa ce a interpretat rolul principal din mult difuzata miniserie a lui Franco Zeffirelli “Iisus din Nazareth”. Apoi a cazut oarecum in uitare.
Nascut pe 1 iunie 1944, in localitatea Salford, din Manchester, Anglia, Powell si-a inceput cariera de actor la 20 de ani, in timp ce urma cursurile universitatii Manchester. In 1967 a debutat in cinematografie aparind in productii precum “The Italian Job” (1969), “Iisus din Nazaret”, in filmele lui Ken Russell “Tommy” (1975), “Mahler” (1974) si intr-o populara serie TV din 1970, “Doomwatch”. A cistigat premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de la Venetia pentru interpretarea din “Imperativ” (1982), premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de la Paris, in 1980, pentru “Harlequin” si mai multe premii pentru rolul lui Iisus.
Miniseria lui Franco Zeffirelli a fost special creata pentru televiziune, fiind urmarita de peste 600 de milioane de telespectatori din intreaga lume. Pentru mare parte dintre acestia, chipul lui Robert Powell este si astazi cea mai buna reprezentare a lui Christos. Cu toate acestea, putini stiu ca, in 1975, cind actorului britanic i s-a oferit sansa de a-l interpreta pe Fiul Domnului, acesta a privit oferta ca pe “o sarcina de serviciu si nimic mai mult”, considerind- o destul de greu de indeplinit.
“N-am refuzat, doar n-am spus “da” imediat”, isi aminteste Powell intr-un interviu aparut anul trecut. “Stiam ca nu pot sa joc acest rol, nimeni nu-l poate juca, este de nejucat. Dar, probabil, in adincul inimii, stiam ca trebuie sa incerc”.
In 1975, actorul era in mare voga in Anglia. Productia BBC “Looking For Clancy” se dovedise a fi un mare succes, la fel ca si piesa “Travesties”. Chipul lui aparea pe afisele ultimului film al reputatului si controversatului Ken Russell. Atunci i s-a oferit rolul lui Iisus. Cu tot acest succes impresionant, Powell nu a fost prima optiune a lui Franco Zeffirelli. Nimeni nu credea pe atunci ca tinarul si cinicul actor ar fi putut juca rolul Mintuitorului.
Nici Powell nu s-a aratat prea interesat de rol. Cind a fost invitat la auditie pentru rol, nici macar nu s-a obosit sa se prezinte.
“Nu voiam sa-l joc. Era aroganta tineretii”, spune astazi actorul.
In cele din urma, Powell a dat o proba, costumat si machiat, iar Zeffirelli s-a declarat mai mult decit multumit.
In Biblie nu exista o descriere fizica a lui Hristos. Cu toate acestea, toata lumea “cunoaste” obrajii supti, ochii stralucitori si parul lung. A fost o senzatie stranie pentru Powell, astazi in virsta de 58 de ani, sa se priveasca in oglinda si sa vada in locul fetei sale acest chip.
“M-am uitat in oglinda si am realizat ca privesc fata lui Hristos, asa cum o stiam din copilarie. Era exact chipul lui Iisus pe care orice englez il poate recunoaste. Era extraordinar. Cind am pasit pe platoul de filmare pentru prima oara, am simtit ca toti cei prezenti si-au tinut rasuflarea”.
Cum sa-l interpretezi pe Hristos
“Exista un aspect al crestinismului care m-a bulversat intotdeauna: semnificatia acestei religii este foarte simpla, insa principiile ei sint complicate”, spune Powell, atunci cind isi aminteste despre cum a reusit sa isi construiasca dificilul rol al Mintuitorului. Sarcina cu atit mai complicata, cu cit actorul nu era o persoana credincioasa.
“Inainte de a incepe filmul nu manifestam nici un interes particular pentru religie si nu aveam absolut nici o opinie fata de Iisus. Astazi cred in Iisus si in divinitatea Lui, desi nu merg la biserica. Inainte de a-L juca, cunostintele mele despre El se limitau la invataturile catehismului si la mici povestioare religioase pe care le auzisem mai ales in copilarie”.
“Mi-am dat seama imediat ca numai in calitate de actor n-am sa pot niciodata sa-mi dezvolt personajul”, explica Powell. “Asa ca am citit intreaga Biblie cu constiinciozitate, lucru pe care nu il facusem pina atunci. Am citit-o cu un ochi critic si analitic. Am consultat apoi carti de referinta si comentarii despre Biblie, fiindca doream sa cunosc si punctul de vedere al altora. Un actor trebuie sa fie obiectiv, atunci cind interpreteaza un rol. Pot sa spun ca, dupa ce L-am jucat pe Hristos atitea luni, imi este foarte greu sa nu cred in El”.
La inceput, Powell a inceput sa-l faca pe Iisus mult mai “sclipitor”, insa si-a dat seama repede ca are o problema.
“Cu cit Il faceam sa fie mai mult om, cu atit Il faceam sa fie mai putin divin”. De un mare ajutor i-au fost sfaturile lui Sir Laurence Olivier.
Una dintre cele mai grele scene s-a dovedit a fi cea a rastignirii.
“Teoretic, aceasta scena nu trebuia sa imi puna mari probleme. Eram insa destul de nervos. Poate era din cauza ca ma lipsisem de hrana, avind un regim bazat doar pe brinza, timp de 12 zile inainte de filmare, fiindca doream sa par cu adevarat la capatul puterilor. Am fost legat de o scindura pe care am purtat-o in spinare pe o buna parte a strazii. Era o scindura cumplit de grea, insa Franco insista, deoarece, in acest mod, suferinta mea, asa cum va fi ea citita pe fata personajului, va fi reala. Credeti-ma ca asa a fost! La locul rastignirii am fost urcat cu funii pe o alta bara verticala. La prima filmare am simtit cum alunec si era sa imi rup spinarea, daca cineva nu ar fi fost atent si nu ar fi tras de funie, care mi-a sfisiat pielea de pe brate”.
Pacat si casnicie
In anii “20, cel care l-a jucat pe Hristos in superproductia lui Cecil B DeMille “Regele regilor” a fost constrins printr-un contract ca, vreme de cinci ani dupa incheierea filmarilor, sa nu fumeze in public, sa nu bea si sa nu fie vazut cu femei usoare. Cam acelasi lucru a vrut sa faca si producatorul executiv Lord Grade cu Powell (care, pe vremea aceea, traia in pacat cu dansatoarea Babs Lord), hotarind sa-l determine pe acesta sa se casatoreasca cu iubita lui.
Povestea aceasta a aparut pentru prima oara in publicatia “Private Eye”, care sustinea ca Grade i-a oferit lui Powell un dar de nunta substantial ca sa-l convinga. “Singurul lucru pe care l-am primit de la Grade a fost un trabuc enorm pe care l-am pastrat foarte multi ani”, spune Powell care, in cele din urma, s-a casatorit cu Babs din propria lui vointa. “N-am fost supus la presiuni, Doamne pazeste! Dintr-o data mi-am dat seama ca voi pleca sa filmez in Africa, vreme de noua luni si am vrut sa ma asigur!”
Babs si-a parasit slujba si si-a urmat sotul la filmari, iar casnicia lor este si astazi la fel de solida ca si acum aproape trei decenii. Au impreuna doi copii “ un baiat, Barnaby, care este web-designer, si o fata, Kate, studenta la arheologie “ ambii avind astazi peste 20 de ani. Nici unul dintre ei nu vrea sa fie actor. “Eu unul nu i-am incurajat in directia asta”, recunoaste Powell.
“O experienta extraordinar de plictisitoare!”
Pentru Robert Powell, filmarile la “Iisus din Nazareth” au reprezentat cea mai buna ocazie de a lucra alaturi de o distributie de exceptie: Sir Laurence Olivier il juca pe Nicodim, Ralph Richardson pe Simon, Peter Ustinov era regele Irod cel Mare, Anne Bancroft “ Maria Magdalena, fara a-i uita pe James Mason, Anthony Quinn, Christopher Plummer, Rod Steiger, Claudia Cardinale, Olivia Hussey si Ian McShane pe post de Iuda. “Cu toate acestea, filmarile au reprezentat pentru toti actorii o experienta extraordinar de plictisitoare” , spune Powell, amintindu-si lunile petrecute in Maroc si Tunisia. “De vina mai era mincarea si vinul tunisian. Gluma favorita a cameramanilor era sa ma roage sa schimb vinul inapoi in apa!”.
In mod deliberat, recunoaste Powell, a incercat sa nu se implice emotional in rolul pe care il avea de jucat, cu atit mai mult cu cit indragitul interpret al lui Iisus nu a fost si nu este un credincios. “Mai ales in scena in care eram pe cruce, vremea era incredibil de rece. Iar ceilalti, in loc sa ma dea jos de pe cruce intre doua prize, preferau sa ma lase acolo, dindu-mi doar un halat si o pereche de papuci, in vreme ce sotia imi intindea o tigara. De fapt, mi-a fost atit de frig, incit cred ca mi-au dat si niste coniac”. Powell recunoaste (parca impotriva vointei sale) ca au existat insa momente in care rolul “l-a atins”, mai ales in scena Slujbei de pe Munte. “Erau citeva mii de figuranti in lumina soarelui de la asfintit. Le vedeam fetele privind spre mine, insa nu cred ca intelegeau ce spuneam fiindca erau marocani. Am inceput sa vorbesc foarte tare si am auzit ecoul intorcindu-mi glasul de peste vale. Efectul a fost foarte ciudat. Echipa tehnica avea lacrimi in ochi. Era ca si cum am fi fost ajutati de o forta exterioara”.
Sa nu credeti ca rolul lui Iisus l-a facut bogat pe Powell. Pentru cele noua luni de lucru, actorul a primit 20.000 de lire sterline. In plus, nu s-a lasat nici o clipa ispitit sa se lanseze in afaceri pentru a vinde sandale sau blugi “Jesus”. “Doamne pazeste, nu! Voiam sa mai fiu actor inca 50 de ani, macar. Daca as fi facut asa ceva, cine m-ar mai fi luat in serios””
Viata dincolo de “Iisus”
Cu toate acestea, anii “70 au fost foarte productivi pentru el. Deja devenise faimos, jucind intr-un popular serial produs de BBC, “Doomwatch”. In 1974, a interpretat rolul lui Mahler in filmul biografic al lui Ken Russell si apoi rolul tatalui din adaptarea cinematografica a operei rock “Tommy” a grupului The Who. “Singurul meu regret a fost ca nu m-au pus sa cint, fiindca mie imi place asta. In schimb, am avut norocul sa inot gol cu Ann-Margret, intr-un riu de munte. Toti prietenii ma invidiau”.
In 1978 a jucat intr-un apreciat remake al filmului lui Hitchcock “39 de trepte”, o readaptare a thrillerului semnat de John Buchanan. Dupa aceasta, Powell s-a gindit sa mai stea pe la Hollywood pentru a-si consolida cariera, insa s-a plictisit repede, asa incit a renuntat la actorie pentru a se ocupa de propriile lui filme. “Timing-ul a fost ingrozitor. Industria de film britanica intra in colaps, iar oamenii pierdeau milioane”.
Cum trebuia sa isi cistige cumva existenta, s-a reintors la actorie. In anii “90, el a reusit sa se “reinventeze”, jucind intr-un serial comic cu politisti, “The Detectives”, impreuna cu prietenul sau Jasper Carrott, serial ce s-a bucurat de popularitate. “Ne-am oprit atunci cind ne-am saturat de el”, spune Powell.
Privind in urma la ce a fost si la ce ar fi putut sa fie, actorul britanic recunoaste ca a renuntat la statutul de star din cauza plictiselii. “Credeti ca nu am fost la inaltime” Poate sint oameni care gindesc astfel. Din punctul meu de vedere, am facut exact ceea ce am vrut sa fac!”.
Dacă la filme nu vrem să ne uităm, poate ascultăm muzică.
da, sigur,
a fost o vreme în care ascultam Vangelis,
Acum mai puţin, mă îndrept spre triumviratul Bach-Mozart-Vivaldi,
in liceu ascultam foarte mult Vangelis. Se plia perfect cu pasiunea din acele vremuri pentru literatura SF.
DA, şi Jean Michel Jarre şi Tubular Bells, chestii din astea.
cam atunci l-am descoperit pe Sting şi o vreme am fost intoxicat.
La Elvis renunţasem deja demult
Sau o variantă mai arhaică:
[youtube http://www.youtube.com/watch?v=F6Y6N3VfXM8&w=480&h=390
Oricat ar parea de ciudat, stiu pe cineva care s-a apropiat de crestinism (si ulterior a devenit crestin) dupa ce a vazut JCS. A fost atat de marcat de scena rastignirii incat s-a apucat sa citeasca Evangheliile.
Dumnezeu stie sa scrie drept cu linii strambe.
da, aşa este.. Dumnezeu răscumpără uneori, dar numai uneori, chiar şi greşelile noastre.
Eu înţeleg aşa supărarea ta: De ce ne aducem aminte de chestiuni religioase doar de Paşte şi Crăciun şi atunci într-un mod festivit, care se transformă în circăraie? Când legătura noastră cu divinitatea, care este fără îndoială şi în noi, ar trebui să fie zilnică? Întâlnirea cu Isus ar trebui să fie, după mine, ca atunci când ne vedem cu cineva din familie: firesc, fără tam-tam, ca atunci când ajungi acasă după o zi grea şi îţi sar copiii în braţe.
Da! Aşa vreau să mi-l imaginez eu pe Isus, ca un copil care îmi sare în braţe după o zi grea.
Pe de altă parte, filmul lui Zefirreli e super. Cred că aş vrea să-l revăd.
aşa,
m-am înţeles foarte bine.
Pe de altă parte… n-aş mai vrea filmul lui Zefirelli, cred că ne-am intoxicat deja de el.
Mi-a plăcut lucrarea d-voastră , ce-i drept anti-cristo-cinefilă , dar , însă , cu adevărat cineastă !
Mă întrebam şi eu :
– Dacă sîntem imperfecţi şi nu putem dispune de cuvinte care să poată exprima în mod clar , cuprinzător , Cuvîntul (în sensul Adevărului de dincolo de cuvînt ) atunci de ce ni s-a interzis „expresis verbis”(Exod 20:4) , în mod solemn , de către Dumnezeu Însuşi , FACEREA de chip sau în-chipuirea ( adică , punerea cuvîntului în imagine ) , fiindcă, pînă la urmă , imaginea nu-i altceva decît denotaţia sau expresia formală imperfectă a unui lucru ce poate fi rostit în mod la fel de formal şi la fel de imperfect ?
– De ce cuvîntul nu generează „cuvîntolatrie” sau „cuvîntomanie” , dar imaginea generează iconolatrie , fiindcă , în fond , şi cuvîntul rostit e tot în-chipuirea sau portretul unei idei legate tot de lucruri , iar cuvintele ascund în spatele lor lucruri , chipuri ?
– Cum să rosteşti „Isus Cristos” fără să poţi să ţi-L închipuieşti ?
– De ce un lucru poate fi scris pentru explicitarea sa „valabilă” , dar desenarea sau cioplirea , în acelaşi scop al explicitării sale , devine periculoasă ? (De exemplu , dacă oamenii ar găsi un tablou în care ar fi pictat chivotul legămîntului , cu siguranţă ar face din acesta un obiect al închinării).
– În creştinism există Adevăr imaginativ ? se poate sau nu exprima Adevărul prin imagine ? sau , care parte din Adevăr ar putea fi trecută în imagine şi care nu ?
– Cînd ni se transmite un cuvînt , nu cumva , în mod implicit , receptăm şi ne creăm odată cu el şi imaginea sa ?
– Se poate totuşi trăi fără imagine ? se poate imagina fără imagine şi imaginaţie ?
În primul rînd , dincolo de toată prietenia noastră umană cu Isus Cristos (adică , materială prin contactul cu ucenicii), El nu este pentru închipuire ; deşi a fost pe pămînt , e invizibil şi trebuie să rămînă aşa (neimaginat ) , fiindcă El Însuşi ne direcţionează „privirile” spre Dumnezeu Tatăl invizibil ( fiind UNA cu Acesta – Ioan 10:30 ) , de ca şi cum El , Cristosul , nici nu ar exista sau nu ar însemna nimic în privinţa imaginii Lui materiale , astfel instituind obligaţia unei novaţii a vederii , adică însuşirea obligatorie pentru fiecare din noi a perspectivei unui nou tip de „vedere” (fotografie ) , care nu se vede , atunci cînd a făcut următoarea afirmaţie : „Cine M-a văzut pe Mine , L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9).
Asta înseamnă că vederea la care ne îndeamnă El este fără imagine.
Dacă L-am văzut pe Cristos , prin ochii lui Filip (Ioan 14:9) , şi , implicit , pe Tatăl Cel de nevăzut , atunci înseamnă că novaţia adusă vederii constă tocmai în ne-vederea vederii.
În Isaia 44:9 Dumnezeu afirmă că : „Cei ce FAC idoli , toţi sînt deşertăciune , şi CELE MAI FRUMOASE LUCRĂRI ale lor NU SLUJESC LA NIMIC…”.
Defapt , CE anume precizează în-chipuirea , Textul sau (pre)textul ?
Cuvîntul se exegetează şi , după spusele lui Spinoza , se crează o relaţie intimă anume chiar între text şi semnificaţia sa intrinsecă ( deci , dincolo de Adevărul din afară ) , iar Dante , zice în legătură cu „sacra pagina” , că prin aceasta se atribuie oricărui enunţ sau verset din Biblie cel puţin 4 sensuri , iar că unii exegeţi stabilesc chiar mai multe , ajungînd pînă la 9 sensuri.
Aşadar , dacă cuvîntul imperfect al omului nu este capabil să redea cu perfecţiune şi cuprindere totală Adevărul , cum atunci ar fi posibil ca IMAGINATIVUL , care e SUBORDONAT cuvîntului imperfect , să reflecte Adevărul , şi mai ales în sensul îndeplinirii acţiunii sale eficace mîntuitoare ?
Relaţia e : text → imagine → Adevăr , adică imaginea , deşi culeasă din text (deci , fiind subordonată textului imperfect) , se mai şi interpune între cuvînt şi Adevăr , aşa încît , în mod natural , îl diluează pe acesta din urmă.
Dacă enunţul (cuvîntul) e depăşit de Adevăr , cum ar putea atunci o imagine (pre)text-ualizată prin voinţa unui regizor (exemplu : pretextul suferinţei cristice) să mai releve Adevărul , iar acesta să mai şi mîntuiască suflete ? fiindcă imaginea e şi mai bogată în enunţurile străine , în care s-a convertit.
Cuvîntul S-a mandatat unora , dar imaginea nu mai este mandatată de Dumnezeu , ci se face prin interpunere de persoane.
Adevărul Lui Cristos vrea să creeze cu Sine Însuşi un anumit context non-extensional, şi singurul „compromis” pe care Dumnezeu „nu a avut încotro” şi trebuia să-l facă ( în scopul descoperirii Sale faţă de om) a fost relaţionarea cu omul printr-un RAPORT DE NECESITATE pînă la nivelul cuvîntului (al vorbei).
Parabola sau alegoria nu este exclusă , dar în-CHIP-uirile „ajutătoare” nu fac parte din mecanismul mîntuirii ( care constă în AUZIREA Cuvîntului prin propovăduire non-animatoare , non-cristo-cinefilă şi non-iconodulă).
Da , CUVÎNTUL nu este egal cu IMAGINEA sa ce-l însoţeşte ( la fel cum , potrivit logicii analitice a lui Bertrand Russell , nici drumul de la baza muntelui pînă în vîrf nu este identic absolut cu acelaşi drum făcut de la vîrful muntelui pînă la baza sa ) , ci între acestea există cel mult o ocurenţă , adică o relaţie întîmplătoare , pe o anumită conjunctură a asemănării.
Fiindcă , imaginea , odată pusă în scenă , ai limitat-o , ai măsurat-o în milimetrii sau megapixeli , se distanţează de Adevăr din cauza detaliilor suplimentare , dar cuvîntul nu are limite , nu poate fi măsurat.
Direcţia cuvîntului şi a imaginii se vrea a fi aceeaşi , însă imaginea , prin proprietăţile sale intrinseci , crează sensuri spirituale şi emoţionale multiple şi încurcă drumurile , mergînd pînă la urmă pe drumuri şi sensuri diferite.
Fiindcă cuvîntul este Gîndirea venită direct , din exterior , prin auzire , iar singura cale spre mîntuire vine tot prin auzirea Cuvîntului , nu prin imaginare.
Deci , glumind un pic , filmul lui Zeffirelli nu e pentru oricine , ci pentru cei ce ştiu să-l privească , şi , în sensul acesta , ar putea fi bun , în special , pentru pocăiţi… , care ştiu să delimiteze Cuvîntul de imagine ! 🙂
Dar , cum bine spunea mai sus Adrian , Dumnezeu ştie să scrie drept şi cu linii strîmbe.
(Cuvîntul rostit e singura armă cu două tăişuri care despică duhul…, şi , încă de la început , Dumnezeu n-a fost imagine , ci Cuvînt şi chip sub formă de Duh.
Oare după care chip l-a făcut pe om ? după chipul formei sau după chipul Cuvîntului , al Gîndirii Lui Dumnezeu ?)
dar despre acest clip:
ce parere aveti? l-am postat pt ca am citit la final, fotograf: prietenul dvs, Voicu Bojan. nu stiu daca stiati de el. : )
ştiu despre ce este vorba, am fotografiile de la Voicu, în mărime … mare 🙂
Pingback: În noaptea în care a fost vândut… (Paștele anesteziat) « Alonewithothers's Blog
Eu zic ca, atat vreme cat exista o sansa cat de mica ca un suflet macar sa fie salvat de o intrebare, de o scena, de un moment din astfel de filme, trebuie lasate sa ruleze. Asa cum Hristos a venit in primul rand pentru cei pacatosi, asa si astfel de filme pot avea importanta pentru oile pierdute…
Pe mine, la varsta de 14 ani, in primavara lui 1995, filmul Iisus din Nazaret m-a intors spre Domnul. Desi il vedeam a 3-a oara.
da, să ruleze, ce crezi că facem marş ca să fie oprite… nu, ideea este să nu cumva să credem că ne-am bifat activiteata spirituală de anul acesta pupînd sticla ecranului şi făcîndu-ne cruce pe stradă la penibilele scenete cu falsa bătaia lui Isus.
Slavă Domnului… El poate folosi şi glasul unei măgăriţe, dar nu aceasta este norma sau devine normă cînd profetul e nebun.
linkul cu superjesus sau ceva de genu e o blasfemie totala iar asa ceva e asemanator cu iuda iscariotanul dar iuda nu afost inconjurat de femei …. nu imi vine sa crd ce a devenit lumea asta
Draga Frate Marius
Sunt un cititor infocat al tau si un mare admirator al stilului in care scri, si ma identific cu aceste puncte de vedere. Am o singura nedumerire, nu de alta dar ma lupt cu o problema. Sunt pastor (volutar), lucrez peste saptamana ca secretar la o firma, si cum spuneam coordonez echipa bisericii. Ma ocup de familie si cred ca cel mai important aspect al vietii mele este ucenicia. Am constatat ca daca ar fi sa citesc toate articolele tale si comentarile, imi trebuie un sponsor. Cum ai invatat sa scri asa repede? Ma gandesc ca scri foarte repede de reusesti sa scri asa de mult intr-o saptamana in timpul liber. Am nevoie sa imi spui ca eu nu pot scrie asa de mult si daca as scrie pe face atata nu as mai avea timp sa si lucru, sa imi cresc copiii si sa ma ocup de ucenicizarea celor care au nevoie de Cristos.
draga Cristi, după cum vezi, nu prea răspund în ultimul timp la comentarii și blogul meu este aproape în comă. Am descoperit între timp oamenii reali 🙂 și am cîteva lucruri care vin peste mine ca bucurii și necazuri. Dar … da, este adevărat, scriu foarte repede, aproape în ritmul vorbirii, pentru că ultimii doi ani de liceu am făcut filologie-istorie. Obligatoriu aveam steno-dactilografie. Cu stenografia nu prea m-am împăcat, dar cu dactilografia, da. Mi-a plăcut și am învățat să bat cu toate cele 10 degete. Am făcut, de asemenea, niște cursuri de citire rapidă.