Vă mai amintiţi de povestea lui Silvian? Este continuare de AICI şi AICI.

Iată ce s-a mai întîmplat:

Tumora. Era! Neinvitată, hidoasă, insuportabilă.

Durerile – dincolo de tot ce-ţi poţi imagina.

Copiilor, ultimele mele sfaturi: „Rămâneţi uniţi… Nu ştiu de ce Dumnezeu a îngăduit… Şi nici dacă scap cu viaţă… Mă rog Lui ca mai bine să mă ia decât să rămân o legumă… Nu ştiu dacă mai e ceva dincolo… Dar dacă e adevărat că Dumnezeu există şi că mai este ceva dincolo de moarte, să ştiţi că o să vă aştept! O să îmi fie atât de dor de voi!… Dar o să vă aştept! Şi o să îl rog pe El să mă lase să vă revăd într-o bună zi! Vă iubesc mai presus de cuvinte!… O să vă aştept!…”

Cu o seară înainte de operaţie, târziu, m-am ras singur pe cap. Atent. Lidia a stat cu mine. Îngerul meu bun. Îngerul meu păzitor. Îngerul meu de salon. În cele trei zile pregătitoare, din spital, aşteptând operaţia – pe creier! – s-au întâmplat multe… Mă tem că vorbesc degeaba… E mult prea greu să pricepi. Nu poţi acum. Acum nu poţi. Iar atunci… atunci nu mai ai nevoie de vorbe. Atunci ştii. Ştii totul, ştii pentru tine. Ei nu vor şti. Vor afla… altădată!

Priveam cerul prin fereastra mansardei (salon renovat recent) şi… Când eşti pe marginea hăului nu-ţi mai rămâne nimic. Te vezi, cumva, deja trecut dincolo… Nu te-ai desprinde; ai vrea să te agăţi de un fir de păr; ai face-o, dar el nu mai există. Te miri că toată viaţa ta se condensează într-o clipă… şi clipa se scurge. Te întrebi ce ai fost, ce a mai rămas din tine. E drept că toţi ajungem cândva în punctul acela; totuşi, când ajungi tu, şi când pricepi că ceilalţi vor continua să fie, nu e deloc uşor. Îţi trec tot soiul de variante prin minte. Nu ai timp să alegi. Atunci e momentul adevărului. Culegi ce ai semănat. E târziu.

Te-ar putea îngrozi gândul că treci de la mult prea banalul „eu” la starea de „non-eu”, cu totul impersonal: pământ. Nici măcar de flori. Pământ adânc. Ai luat vreodată în serios ideea că eşti ţărână şi că te vei întoarce în ea? Că vei ajunge, că vei fi ţărână? Că te vei preface într-un loc? Că vor trece eoni peste locul, peste palma aceea de pământ? Şi că locul acela nici măcar nu-şi va mai aminti ce va fi fost cândva? Că tot ce ai trăit, că tot ce ai crezut că eşti nu va mai conta? Vor călca alţii peste tine. Ei vii, ei oameni, iar tu… ţărână? Că va trebui să aştepţi, imobil, inconştient, sfârşitul vremurilor, când cine ştie dacă va mai fi o înviere?! Şi când te gândeşti că nici măcar nu avem vreo dovadă că se va mai putea într-adevăr schimba ceva! Soarta…

Sau vezi că-ţi bate ceasul şi deodată aproape că îţi vine să laşi toate şi să pleci undeva. Undeva unde speri că va fi bine. Aşa vrei tu. Ai vrea să fie aşa. Să te întorci în odihna de dinainte de tine. Nu mai contează nimic. Laşi totul în urmă. Poate că odihna are un nume; poate că nu. Poate că e uitare deplină şi pace eternă. Poate că e viaţă şi mişcare, frumuseţe şi mister. Sau, poate – cumplit! – judecată dreaptă. Şi atunci? Cum să mai mori?!

Oricum ar fi, te descoperi aşa cum nu credeai că se poate. Adevărul gol-goluţ: eşti la capăt; îţi termini rolul; urmează să ieşi de pe scenă. Credeai că eşti ceva, cineva… Nu eşti nimic. Praful de pe cumpănă îţi e egalul. Eşti pulbere, pe cale să fie spulberată pentru totdeauna… Lumea din care ai făcut parte se preschimbă pentru tine, straniu, în cu totul altceva… Asemeni unei stele căzătoare, te întorci din văzduhul oamenilor în străfundurile tinei. Treci. Lege. Nu există milă.

Nici măcar liniştea ultimei clipe nu-ţi mai este lăsată… Te-ai agăţa de soţie, de copii… nu le-ai mai da drumul… Nu-i poţi ţine. Ai vrea să te strângă la piept. O fac. Dar ştii că le vei fi smuls. Tot ce ai făcut, tot ce ai urât, tot ce ai iubit, se dizolvă inexorabil în faţa marii treceri. Nu mai ai timp nici să îţi explici. Darămite lor! Devii mineral. Nu vrei. Dar nu există dialog. Nu poţi negocia. Eşti sub puterea sorţii. O simţi. Acum ştii. Abia acum. Acesta e adevărul. Ai fugit de el mereu, te-ai refugiat în muncă, în pizmă, în veselie, în teologie, în doruri şi în vreo iubire. Acum ţi se ia tot. Tot! De tot. Iată ce eşti, o, omule!

Clatină încă o dată şi pământul şi cerul. Panta rhei. Ca să rămână lucrurile care nu se clatină. Lucrurile? Nici măcar lucruri: Unul singur! El, Singurul, Singuraticul, Supremul! STĂPÂNUL! Inexorabilul!

Poate că l-ai crezut şi l-ai slujit, fără să-l vezi. Poate că uneori chiar l-ai adulmecat. Sau poate că te-ai îndoit de El întreaga ta viaţă. Poate că l-ai căutat şi nu l-ai găsit. Poate că ţi-ai dovedit chiar că nu există. Poate că l-ai urât. Acum nu mai e timp pentru toate astea. Acum nu mai ai timp. Nu ţi se mai dă! Nu ştiai? Chiar nu? Ai o margine, ai un hotar, şi dincolo de el nu poţi să te treci. Nu ai cum să te tragi pe tine din tine, dincolo de tine… Dincolo nu mai eşti. Dincolo e altceva. El este dincolo-ul. Acum ştii că e! Ştii.

Te uiţi spre cei din jur şi ştii că numai tu vezi. Ochilor lor le rămân solzii cei de toate zilele: lucruri, treburi, mişcare, ambiţii. Numai tu vezi Nevăzutul. Îl vezi şi nu le poţi spune nimic. Nu mai ai timp. Şi nici cuvinte. Oricum n-ar înţelege. Cel mult te-ar privi cu milă. «Sărmanul… aiurează… ». Dar tu vezi, chiar vezi! Şi numai tu ştii!

Te miri că cei dragi plecaţi înaintea ta, cu ani – mai mulţi sau mai puţini – şi pe care îi credeai rămaşi undeva în urmă, aproape uitaţi, îţi apar acum ca fiind înaintea ta! Te întâmpină din viitor! Se răstoarnă roata istoriei. Habar nu aveai că se răstoarnă! Acum ei sunt înaintea ta. Îi credeai lăsaţi în urmă, printre amintiri, şi dintr-o dată îţi stau înainte! Îi credeai morţi: sunt mai vii ca nicicând! Îi compătimeai: acum ei te privesc cu braţele deschise, cu ochi senini şi simţi, da, simţi că îţi trimit toată dragostea lor. Te aşteaptă! Te primesc! Sunt, cu adevărat sunt.

Şi atunci, pe patul de spital, înconjurat de pustiul oamenilor realizezi dintr-o dată că nu lăsai nimic în urmă; că, de fapt, te apropiai. Că te aştepta. Clipa! Clipa aceea mare, ultima, suprema. Clipa adevărului pe care nu credeai să-l poţi îndura vreodată. Acum ţi se dă… puterea. Acum ştii că te vei întâlni. Cu toţi. Cu clipa. Şi, dintr-o dată pricepi: când toate ţi-au fost luate, când ai pierdut tot, îţi mai rămâne ceva, ceva chiar dincolo de speranţă: Clipa, Locul. Locul unde ne întâlnim cu toţii.

Unii îi zic… Dumnezeu!

Va urma