Guest post: Silvian Guranda – Povestea mea Lyme 4: “Calvarul învierii …”

Continuare de AICI

Cobor la blocul operator. Geamul întredeschis, aer proaspăt. Mă mir că sunt atât de calm. Resemnat? Mă rog, dar e o speranţă tăcută, discretă.

Mă aşez pe masa de operaţie, gol puşcă. Cineva mă acoperă cu o pătură. Aşa se acoperă şi morţii… atâta doar că nu îi mai întreabă nimeni dacă le este frig.

Îmi răstignesc mâna cu o perfuzie, pe o atelă dură. Mă leagă peste picioare, apoi cealaltă mână la spate. Stau pe dreapta cu ochii închişi, cu tâmpla stângă spre cer. Pe acolo îşi va face loc neurochirugul spre tumoare. Spre… nu, nu cred că spre sufletul meu. E altundeva… Nici nu cred că e într-un loc…

Mă rog. Sper. Nu am nici o certitudine cu privire la viitor. Singura certitudine este că încă, încă mai sunt şi că poate, poate, Cuiva îi pasă. Alor mei ştiu că da. Despre El am auzit că e bun. Şi a fost, nu de puţine ori, cu mine. Dar nu există nici o garanţie pentru clipa viitoare. Decizia nu e a mea. Nu mai poţi face nimic în clipele acelea. Eşti la mila deplină a Altuia. Mi-a deschis pumnul, deget cu deget, până ce am dat drumul la tot: chiar şi celor dragi. Nu mai pot nimic pentru ei. Nu mai sunt ai ei, decât undeva înăuntrul meu.


El e STĂPÂNUL.

Liniştea dinăuntrul meu îmi pare de bun augur. Oftez. Mă întreb cum de nu m-a atins spaima. Evit să îmi imaginez vreun alt scenariu. Apare anestezista. Glumisem împreună cu vreo două zile în urmă: «Nu mă cunoaşteţi! Dacă nu vreau să adorm? O să mă ţin tare, numai să vă fac în ciudă!» Râde: «Aţi fi primul care a rezistat acestui gaz». Acum îmi prinde faţa în palme, vorbeşte blând şi încurajator cu mine, Dă o comandă. Se adaugă ceva în flaconul de perfuzie şi…

Când mi-am revenit, eram în patul meu, din mansardă. Îngerul bun, Lidia, alături de mine, mereu alături. Mă simt ca după un somn adânc, odihnitor. Nu mă simt rău. Totuşi, vomez liniştit, ca niciodată de liniştit, într-o tăviţă. Fără efort. Şi gata. Asta a fost tot. De acum…

De acum ştiu că sunt! Nu am cuvinte de mulţumire! Îmi simt toate cele, le pot mişca, încet, dar le pot.

Urmează ore lungi, lungi… După o vreme am voie să mă ridic. Ameţesc tare, dureri la frunte. Nu mai zic de locul operaţiei. Capul îmi e înfăşat într-un turban de pansament. Sprijinit, mă încumet spre toaletă. Pas cu pas. Ajutorul meu potrivit… Imaginile sunt ca într-un vis. Numai mintea e limpede, mai limpede ca niciodată.

Cu ochii închişi, mai treaz decât voi fi fost vreodată, abia de îi pot şopti să îmi citească din Evanghelia după Luca. Naraţiunea e fluentă şi lungă, ştiu că voi avea nevoie de ea destulă vreme…

Mai trece şi câte un prieten, doi. Mă ajută să merg la wc. Îmi dau atât de bine seama că mă deplâng şi mă cred terminat: prea sunt teleghidat şi rablagit! Dar pe dinăuntru, mai iute decât argintul viu, mintea îmi merge cu o viteză extraordinară! Gândesc asemeni unui computer, mişcări înainte… multe… distributiv… Şi simt că aş zburda şi aş trece prin pereţi, dacă m-ar lăsa trupul acesta îngrozitor de greu, cutremurător de vâscos. Senzaţia că sunt înfundat într-un costum extra-gros de neopren, asemeni unui scafandru protejat hidos, peste poate.

Zilele se scurg înfiorător… Au rămas bule în partea frontală. Mă dor ochii, ameţesc, plutesc… Dar mintea îmi e atât de limpede, nespus de precisă şi vie. E slava mea, slava pe care mi-ai lăsat-o Tu, Bunule! M-ai ferit de nevolnicie şi ocară: am cuvinte să îţi mulţumesc? Numai inima, ea, numai ea ştie cum s-o facă! Şi bate pentru Tine.

Chinul e mult şi greu să-l prind pe hârtie. La ce ar folosi?

După o vreme, sunt lăsat acasă. Un drum până în fundul curţii mi se pare un maraton epuizant. Mă ţin de vişin, de prietenul meu vişinul, şi aştept… Trecutul e o umbră. Viitorul nu există. Întreaga existenţă mi-e comprimată în clipa prezentă. Nu pot şti nimic. Zid înainte. Nimic în urmă. Trebuie să mă mulţumesc cu clipa. Şi, aşa, zi după zi, învăţ să iau viaţa cu clipa. Şi să mă bucur de ea, de această scurtă clipă dincolo de care e neantul. Dumnezeul prezentului. Clipa – fărămiţa ce cade de la masa lui, cu care ne hrănim sufletul şi ignoranţa cea de toate zilele. Ni se pare firesc să fie aşa. Nu e. E un dar, un dar care cade liber, din cer. Nu ştiusem asta până acum… Nu ştiusem că e aşa… Intrasem în şcoala Celui Ce Este şi învăţam, fără putinţă de a sări peste clase, peste examene, fără putinţă de a trişa în vreun fel, învăţam să îndur suferinţa şi să iau viaţa, homeopatic, cu clipa. Aş fi putut fi cu doi metri mai jos… mineral… iar Lidia văduvă şi copiii orfani. Nu pot povesti despre intensitatea recunoştinţei care se năştea în inima mea… şi care se revărsa valuri, valuri… în ciuda durerilor de care, iacă, nu scăpasem. Oh, da, scăpasem de durerile de cap, de pironul acela înfipt în ochi, de toporul acela înfipt în creştetul capului, de toate tulburările vizuale, de nesuferitele lapsusuri care îmi dădeam uneori târcoale, ca nişte musculiţe mici şi neobrăzate («Mă mir că mai poţi să vorbeşti, domle!..» mi-a spus profesorul, neurochirugul. «Tumora apasă chiar pe centrul vorbirii!»), scăpasem de rateurile pe care le dădeam uneori când voiam să înghit. De astea toate scăpasem, slăvit să fie Domnul! Dar neuroinfecţia aceea perfidă, veche, chinuitoare, era încă acolo. Lyme. Ce nume… Acum în faza terţiară: neuro-borrelioză.

Mă vindecam după operaţie tot mai mult. Odată, când mi-am văzut tăietura aceea cumplită, am plâns cu amar, jalnic: «N-o să mai fiu niciodată ce am fost… Nu mai sunt eu… Vai, ce am ajuns!… Ce s-a ales de mine…». Să fi fost o potriveală când, cu mulţi, mulţi ani în urmă îmi trecuse prin cap că aş putea păţi ceva la cap? Tata suferise un accident vascular cerebral. Liceu-spital, acasă-spital, liceu-acasă-spital şi de la capăt. Văzusem cazuri cumplite. Şi atunci m-a străfulgerat un gând: dacă ar fi să păşesc şi eu aşa ceva? Nu, nu, nu vreau! Am alungat gândul cu furie. Dar teama… teama aceea… a rămas, undeva, agăţată în sufletul meu. Mă pregătea oare Viaţa pentru Destinul care mă aştepta? Îţi e scris de mai înainte totul? Nu poţi face nimic? Vii cu o soartă anume pe pământ? E un blestem?

Venim cu crucea în spate. Venim cu ea de când ne ştim. Din neam în neam ne-o dăm mai departe, tot mai departe… până la capătul istoriei. Murim striviţi sub ea şi o lăsăm moştenire hâdă copiilor şi copiilor copiilor noştri. Pe veci. Ne plângem că e prea grea, că nu ni se potriveşte şi, mai ales, că nu o meritam…

Dar ea nu se lasă lepădată la margine de drum. Suntem ţintuiţi pe ea şi nici măcar nu ştim că e în genetica noastră cea mai intimă.

Crucea istoriei. Crucea păcatelor noastre cele de toate zilele.

Şi nu e nici o slavă să o îndurăm! O merităm. E a noastră. Ne-am făgăduit ei cu toate acele mici şi mărunte prilejuri când am preferat imediatul, palpabilul, scurtăturile.

Şi aşa, gând după gând, durere după durere, m-am îndoit sub Mâinile Soartei, ca lutul în mâinile olarului, şi am învăţat să redescopăr viaţa, viaţa întreagă, viaţa de dincolo de mofturi, viaţa de dincolo de plictis şi de prea-binele atât de banal în care găsim mereu noduri, noduri în papura treburilor zilnice, când nu ni se face şi nu ni se drege şi când ceilalţi sunt iadul, iar noi buricul universului! Halal de aşa iarmaroc!

A urmat un tratament imposibil de scump. Dumnezeu s-a scotocit prin buzunarele cele mai de la spate şi mi-a trimis, dimpreună cu imunoglobulina, tămâia rugăciunilor şi parfumul dragostei Lui, prin alţii. Mereu prin alţii. Mereu alţii. Alţii, da, de nu ştiu de pe unde. Alţii, mulţi, habar n-am câţi! Alţii… acei mulţi alţii care au simţit cu mine, care m-au crezut. Cărora le-a păsat. Care au pus mâna pe telefon şi au sunat… Care au pus mână de la mână şi m-au ajutat.

Asta e familia lui Hristos. Şi prin ea cunoaşte lumea întreagă că suntem ai Lui.

Hristos este. Poveştile sunt în cărţi. El e istoria. Istoria mea. Şi a ta!

«Pentru că am fost bolnav şi mi-ai dus plosca… şi te-ai rugat pentru mine şi nu te-ai scârbit de hoitul Meu bolnav… Şi ai băgat mâna în buzunarul care oricum nu era al tău şi ai dat, ai dat din inimă, treizeci, şaizeci sau o sută…» V-o zic eu, Silvian, vouă tuturor! V-o zice El, Hristos. În fiecare din voi zace Unul care va să sufere cândva. Şi atunci… Atunci e clipa adevărului!

Atunci descoperim cine suntem cu adevărat. Creştinul la nevoie se cunoaşte. Şi prietenul, anevoie.

Despre Marius David

soțul Nataliei
Acest articol a fost publicat în Fabrica de barbati, Oameni, Zidul rugăciunii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Guest post: Silvian Guranda – Povestea mea Lyme 4: “Calvarul învierii …”

  1. Vasile Ros zice:

    fara cuvinte… pentru noi cei care nu am cunoscut in acest fel nobletea suferintei.

    inaltator pentru cei care au trecut prin scoala ei, si acum sunt cu Hristos cufundati in dragostea jerftei Sale.

    de admirat.

    frate Silvan, Dumnezeu sa va intareasca pe mai departe. De asemenea familei.

  2. Anca Sfariac zice:

    Multumim ca ne-ai spus si noua. Sanatate si Iubire!

  3. Pingback: Comando pentru Dana | Marius Cruceru

  4. Pingback: Mîine la Aleşd – Silvian Guranda (Lyme) | Marius Cruceru

  5. kristan zice:

    Superb. Sunteti un om binecuvantat.

  6. Geta Catrinta zice:

    citind aceste randuri aveam impresia ca e un episod din viata mea si va inteleg partial suferinta si simtirile, atunci cand treci printr-o astfel de suferinta, cuvintele par prea mici si lipsite de continut pentru a putea descrie durerea, gandurile, trairile si totusi… in suferinta simti ce inseamna cu adevarat sa traiesti in mana lui Dumnezeu, Singurul care poate sa iti aduca pace in suflet intr-un trup zdrobit de durere. nu e usor sa te vezi slabit si neputincios, sa vrei sa alergi si sa nu poti, sa vrei sa te bucuri de lucrurile care odata iti pareau banale… dar putem totul in Hristos care ne intareste, El ne da speranta, bucurie, El este viata noastra!

  7. lumy zice:

    😦 e usor sa spunem ca Hristos ne intareste, ne ajuta…eu am simptomele astea, nu pot munci, sunt divortata, am o fetita de 16 ani, care se distruge si ea vazandu-ma asa…si ma intreb uneori, cu toate ca eu cred in Dumnezeu..oare exista???..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.