Vă mai amintiţi de Silvian? S-a hotărît să ne spună povestea lui, după un update. Cred că fiecare avem cîte ceva de învăţat de aici. Nu ştiu de ce, poate par cinic şi lipsit de inimă, dar îi mulţumesc lui Dumnezeu că l-a trecut pe el şi nu pe altcineva prin această cumplită experienţă. Numai el poate povesti aşa cum povesteşte iadul prin care a trecut.
Silvian şi Ceaiurile Voicu Bojan
Vă las pe voi, dragi prieteni, să hotărîţi care sînt lucrurile pe care le puteţi lua cu folos din această poveste demnă de un scurt metraj artistic.
Îi mulţumesc lui Silvian pentru deschidere, transparenţă, pentru disponibilitatea de a-şi povesti durerile şi aventurile cu atît de mult talent, simţ al umorului, dar şi profunzime.
La început am fost eu. Eu, normalul. Eu, ai mei dragi şi normalitatea. Banalul, dacă vreţi. Bucurii, mulţumiri, printre greutăţi şi toate celea. Oameni ca toţi oamenii; iar eu, printre ei, unul ca ei: serviciu, copii, cumpărături, biserică. Şi de la capăt.
Uneori, în weekend, excursii, la iarbă verde.
Şi-ntr-o bună zi, ca din senin, loveşte un duşman.
Nevăzut. Neaşteptat.
O pată roşie, ovală, undeva pe abdomen.
Început de săptămână. Început prost.
Tremuram din toate încheieturile, slăbit foarte, nu aveam aer îndeajuns, mă durea capul, nu vedeam bine şi transpiram abundent.
Otrăvit.
„Mă simt de parcă sunt otrăvit!” i-am spus Lidiei. „Şi pata asta roşie mă arde…”
„Arzi! Ai febră!” mi-a răspuns ea cu îngrijorare după ce şi-a luat mâna de pe fruntea mea. Nu greşea: termometrul indica 38,6 C.
„Cred că m-a muşcat un păianjen veninos… mă simt ca otrăvit…” repetam eu într-una.
Ei, dar pe la noi nu am auzit să se fi murit de la vreun păianjen. Aşa că după o săptămână de antibiotice mă simţeam cu mult mai bine. În alte două, trei săptămâni pata de pe abdomen dispăruse.
În schimb înţepenisem tot! Coloana îmi era ca de lemn, nu mai putea face gimnastica de dimineaţă, capul mi-l întorceam ca lupul, mă dureau muşchii, profund, ca după o gripă grea. Noaptea transpiram teribil; schimbam câte trei pijamale. Nu pricepeam ce-i cu mine.
După o vreme au început să-mi apară pete pe antebraţe, cât o monedă mai mare. Apăreau, stăteau câteva zile, dispăreau.„Măi, să fie! Pe mine nu mă muşcau ţânţarii deloc! Ce-o fi?”
Iarna a venit cu bucuriile ei: îmi trăgeam nebuneşte copiii cu sania. Numai că în pragul casei, când îmi scuturam picioarele, mă dureau într-un fel ciudat: mă mânca carnea de pe ele.Primăvara, când săream de pe magazie, cu copiii, simţeam că aterizez în cioburi de sticlă! Dimineaţa, abia mă puteam duce la baie: mi se rupeau tendoanele lui Ahile de durere şi parcă îmi înfigeam călcâiele în cioburi de sticlă. La ce medic să te duci şi să să-i spui că…?!
Şi timpul trecea. Dureri ciudate „prin oase” şi articulaţii. Îmi ziceam: „Eh! Nimeni n-a murit de reumatism…” Dar mă minunam că m-a luat aşa, din senin, în floarea vârstei. „Chiar de pe acum să am eu probleme cu reumatismul? De la 38 de ani? Eu, care am făcut sport de performanţă?!”.
Au trecut nişte ani… Continuam să înot vara în lacul Chintău. Dar ce dureri după! Boleam câteva zile la pat. Mi se rupea coloana şi sternul de durere. Cât despre încheieturi… Am ajuns la cel mai renumit reumatolog clujean: cu bădărănia lui, m-a convins că pot să mă lipsesc! Şi m-am „cârpit” cum am ştiut: mai o aspirină, mai o înţepătură de albină. Mă îmbrăcam mai bine, mă feream mai bine de frig şi umezeală. Dar, hait! Mi-a dispărut umezeala din nas, ochi şi gură! Ai avut vreodată nisip în ochi, ţărână în gură şi praf gros în nări? Ei bine, aşa simţeam eu. „Domnule… e Sindrom Soegren!” mi-a zis prietenul meu orelistul. „Nu există leac. Şi nu se ştie cauza”.
Abia mai mergeam. Mă rupeam tot din şolduri, din umeri, din genunchi, din coate. Când stăteam în şezut, aveam un fier încins prin coloană şi muşchii spatelui mă usturau cumplit. Aveam un soi de cârcei prin muşchi, sub omoplatul stâng simţeam o zbârnâitură continuă, de parcă eram la curent electric. Parcă cineva îmi întindea nervii de sub piele. Dureri profunde, difuze, ca nişte cârcei ciudaţi. Îmi era clar că lupt cu „ceva” cumplit. „Ceva” mai tare decât mine. Orice încercam, nu puteam scăpa. Mă simţeam tot mai copleşit. Prins fără milă, ca în cleşte.
Dar nu avea cum să se termine aici. Abia de intrasem în anticamera iadului.
Introduceam pe calculator lucrarea de licenţă a Lidiei şi, deodată, neaşteptat am simţit o durere ascuţită, de parcă cineva mi-ar fi tras cu o urzică iute de tot între degetele mijlociu şi arătător de la mâna dreaptă. M-am scărpinat de zor. Nu mai trecea! Pentru ca a doua zi să mă simt „pleznit cu urzica” peste călcâiul stâng. Zbârnâitura de sub omoplatul stâng era mai puternică, mă ustura şi ea, ca o urzicătură. Coloana – cu un fier încins în ea. Muşchii spatelui – în foc. Articulaţiile toate – dureri cumplite. Abia mă mai mişcam. Mă rupeam tot! Era un chin să merg chiar şi numai până la toaletă; să întind mâna după o cană de apă; să mă ridic. Aş fi zăcut şi aş fi zăcut şi aş fi zăcut… Simţeam că intru în pământ.
Gâdilături groaznice şi furnicături cumplite prin picioare. Pe zi ce trece urcau tot mai sus. Au ajuns la brâu. Mulţumeam Cerului că nu urcă mai sus. Habar n-aveam ce mă aştepta!
De sub omoplatul stâng, „zbârnâitura” s-a întins pe tot spatele, apoi pe mâna stângă, apoi pe cealaltă, apoi pe piept… peste tot corpul! Din creştetul capului până în tălpi. Pişcăturile ca de cactus pe care le remarcasem de o vreme, pe ici, pe colo, mi-au acoperit tot spatele. Ploua cu aşchii de sticlă! Acum eram aruncat în apă rece, ca la copcă, acum eram zvârlit în cuptorul încins. Nu mai puteam dormi. Eram îngrozit. Teroarea că viaţa mi se scurge printre pumni, precum nisipul, fără să pot face nimic… în vreme ce ai mei dragi – soţie, copii, mama – mergeau înainte minunându-se şi ei, la fel de înspăimântaţi de toate câte mi se întâmplau. Colac peste pupăză, durerile de cap mi se înteţiseră în ultimii ani. Uneori mi se dubla imaginea. Alteori, ceţoasă. Mă concentram cu greutate. Spaime ciudate apăreau din senin. Parcă pluteam, nu eram eu!
Inima mi-a luat-o razna: palpitaţii, aritmii, goană nebună şi tensiune oscilantă – acum mă prăbuşeam, acum plezneam! Îmi curgea sânge din gingii; dacă mă tăiam în ceva, rănile abia i se vindecau, după o îndelungă zemuire. Vedeam că mă fac praf, că mă dezmembrez tot… Organe ţinute laolaltă de piele. Sisteme care nu mai aveau nici o legătură unele cu altele. Senzaţia că toate îmi sunt împotrivă, că mă trădează propriile mele ţesuturi, că sunt un cadavru viu, putrezind de-a-n picioarelea. Într-o zi mi-a dispărut câmpul vizual în laterale: vedeam numai înainte, ca printr-un culoar îngust; în rest beznă. Tremuram cumplit, mă durea capul înfiorător, cineva îmi smulgea ochii din orbite.
N-o să zic pe la câţi medici am mers. Nici cum s-au purtat unii din ei. Nici ce tratamente inutile am făcut.
După disperate încercări de a ţine piept, măcar cu mijloace naturiste, haosului şi calvarului, după căutări chinuitoare, îmi iese – în sfârşit! – în cale Providenţa: „Ai lyme!
Va urma…
Marius Cruceru 
WOW… grea povara… bietul om :((, sper sa vina continuarea cat mai degraba.
cand vine partea a doua? Mi s-au lungit urechile de asteptat! In societatea noastra super rapida, asteptarea e tare grea mai ales cand banuiesc ca aveti deja articolul pregatit si singurul lucru ce ne desparte pe noi cititorii de urmatorul episod e decizia de a apasa tasta „Publica”.
Răbdare! Cu răbdare trece şi Silvian prin boala lui!
…daca e chinuitor sa citesti…cit o fi de chinuitor sa traiesti asemenea dureri!!!
Draga Rodica,
cred ca trebuie sa vedem si cauza. Imediat vom afla, ca sa ne putem feri, in masura in care Dumnezeu ingaduie
Stimate domn, deci credeti ca sursa bolilor acestea este Dumnezeu?
M-aş bucura dacă ai tu, Lymerick, un prim răspuns. Am şi eu unul… dar, hai să nu influenţez încă pe careva! (ne putem tutui fără teama vreunei lipse de respect, cred!) Silvian Guranda (2nan)
Multumesc pentru raspuns si pentru tutuiala!
Nu, Lymerick, sursa tuturor bolilor şi scîrbelor este păcatul omului… prin păcat, adică neascultarea de Dumenzeu, omul a stricat ceva în sofware-ul pe care l-a scris Dumnezeu pentru creaţia Lui care mergea perfect!
Dumnezeu a venit ca să poarte toate boalele şi suferinţele noastre. Le-a purtat la cruce.
Iată ce spune poetul-profet
Cum să lase Dumnezeu bolile? L-a trimis pe Isus să le poarte! Ce preţ mare a plătit!
si care este tratamentul?
Cum ziceam undeva pe pagină, mai jos: NU există un tratament standard agreat de O.M.S.
Se încearcă diverse scheme de tratament. Vom mai discuta despre asta în următoarele episoade.
Paţienţia! Vineee…
Domnule Guranda, aveti foarte mare talent de povestitor. Ati putea sa produceti un roman cu povestea dumneavoastra.
Imi pare rau ca este adevarata!
Cartea trebuie să iasă, până la urmă. Încă nu am abandonat proiectul. Deci, să zicem că este încă în lucru. Dar, poate că dă DUMNEZEU să o duc cu bine la capăt. Mulţumesc de aprecieri. Îmi doresc să fie de folos cât mai multora (oficial sunt recunoscuţi doar 8500 de pacienţi cu lyme cronic în ţară; nu e greu să ne imaginăm câţi alţii sunt încă nediagnosticaţi sau diagnosticaţi greşit…).
Abia aşteptam să termini cartea!
Domnul Silvian a descris foarte bine si foarte plastic simptomatologia. Mai bine ca in tratatele de patologie. Felicitari!
Si eu am fost muscat de capuse la iarba verde, dar le-am scos imediat piciorusele si capul cu penseta. Este important sa nu ramana nicio urma.
Daca ar fi fost tratat de la primele simptome complicatiile ar fi fost mai putine.
Va tinem pumnii!
Dacă în România română s-ar fi făcut anunţuri la radio şi televiziune aşa cum se face în România maghiară…
Adică pe Duna TV, Magyar 2 etc. – posturi pe care vecinul meu ungur le prindea încă din 1992, când în fiecare primăvară se atrăgea atenţia publicului asupra pericolului pe care îl reprezintă căpuşele în transmitarea bolii Lyme, am fi aflat şi noi, românii, în limba noastră dulce şi natală câte ceva despre boala asta pentru care O.M.S. nu are la ora aceasta un protocol standard de tratament.
De unde şi vorba pur autohtonă: „Dă-i, Doamne, românului mintea cea de pe urmă” – probabil…
Cred ca se pot face anunturi pe diferite medii de comunicare. Cred ca si initiativa domnului Cruceru de a va publica povestea este laudabila.
Da, se pare că discuția despre muzica piratată a umbrit povestea lui Silvian! 😦
Frate Silvian, multumim pentru ca ne-ai povestit acest lucru.
Cand am inceput sa citesc nu mi-am dat seama despre ce este vorba dar cand am inteles am fost cutremurat.
Abia asteptam continuarea.
Ne rugam pentru dvs.
Un om de la tara muscat de multe ori de capuse si nu numai. 🙂
Ai avut noroc. Sau, dacă vrei un termen teologic, ţi s-a dat har!
Atenţie: NU orice căpuşă este şi purtătoare a acestei infecţii. Din cele cca. 200 de soiuri de căpuşe, sunt cercetate numai vreo 12… iar din acestea numai 6 pare că ar transmite boala, al cărei rezervor este fauna sălbatică (şi domestică).
Cine a facut fotogragia?
Este mana de profesionist!
Daca domnul Guranda arata asa dupa toate descrierile inseamna ca este foarte multa speranta!
Mână de profi, da… v. http://www.voicubojan.com/ şi http://aquaforte.com/
Notă: nu aş dori cuiva să SIMTĂ, alături de speranţa care încă nu m-a părăsit, ceea ce simt eu acum, când scriu rândurile astea! 🙂
Dar… se poate trăi chiar şi aşa! Aviz amatorilor de senzaţii tari…
Draga Silvian, iţi mulţumim pentru intervenţii!
Domnilor si doamna, din descrierile facute se pare ca nu este doar boala Lyme. Simptomatologia descrisa aici arata spre alte afectiuni conexe, afectiuni dezvoltate in paralel pe fondul ataculului asupra sistemului imunitar.
Trebuie identificat foarte bine prin anamneza corecta, avand in vedere ca boala este cronicizata si printr-o diagnoza diferentiata.
Pacientul nostru sufera de complicatii, dar si de altceva.
sunt curios sa vad continuarea.
Va rog sa accesati urmatoarele lincuri
http://www.boala-lyme.evonet.ro/ce_este_lyme.html
http://www.medicinenet.com/lyme_disease/article.htm
pe acest site sunt doua videclipuri foarte instructive
http://www.lyme.ro/
DOMNULE doctor Z
mulţumesc pentru „altceva-ul” care v-a trecut prin minte. Eram pe punctul de a trece cu vederea unele lucruri care nu prea fac cinste lumii medicale. Mulţumesc că mi-aţi dat impulsul decisiv!
Veţi avea şi continuarea. Vă promit.
Şi mai promit că o să vă placă la… nebunie! Sâc! 🙂
Silvian Guranda (2nan)
p.s. îmi puteţi scrie de pe http://lyme.ro/contact-lyme.php (site-ul e… al meu!)
Mulţumim pentru link-uri. Nu ati gresit cu nimic. Fiind prima data cind scrieti, se retine comentariul pina la prima aprobare.
Am uitat ceva:
nu uitati ca atunci cand veniti de la iarba verde sa cereti celor din familie sa va examineze pe tot corpul, inclusiv in zone intime, zona inghinala sau pe spate, fese mai ales, cute ale pielii. Stand pe patura sau pe iarba o asemenea capusa se poate strecura tocmai in acele locuri.
sper ca acest sfat sa nu fie luat drept gluma.
La subsiori sau in cutele de pe burta pentru obezi, deasemenea, trebuie sa va uitati.
Cercetati cu atentie copiii! Sunt cei mai expusi datorita alergarii prin tufisuri sau prin joaca cu animale domestice.
tratamentul este extrem de lung si controversat. Combinatiile de antibiotice pe lunga perioada distrug flora intestinala si creeaza alte complicatii pe toata viata.
Va multumesc pentru spatiul acordat. Citesc de mai multa vreme blogul acesta, dar numai acum am intervenit.
Vad ca primul comentariu imi este retinut! Sper sa nu fi gresit cu ceva.
Va mulţumim pentru sfaturi!
Pingback: Isuşii pe care i-a fotografiat Voicu « Marius Cruceru
Pingback: Guest post: Silvian Guranda – Povestea mea Lyme 3: “Ghetsimani… tumora” | Marius Cruceru
Pingback: Comando pentru Dana | Marius Cruceru
Pingback: Mîine la Aleşd – Silvian Guranda (Lyme) | Marius Cruceru
Pingback: Celibidache “Sînteţi cu toţii vinovaţi”, o problemă de şah, povestea lui Silvian « La patratosu
Nu am cuvintele la mine, ptr aceasta mare durere…Sunteti un erou ca reusiti sa transmiteti starile dvs noua, tuturor….O LECTIE DE VIATA! vA astept cu nerabdarea continuarea….D ne ajuta!
uită-te în continuare… există continuarea. VEzi următoarele episoade.
unde este continuarea?…eu sufar de 2 ani jumate de aceleasi simptome…am facut mai multe analize, dar nu am nimic…nu pot iesi singura din casa , am ameteli ,parca zbor, vad in ceatza si la ochi nu am nimic, simt ca imi cade mana stanga din umar, parca nu am oase…