Între pizmă şi invidie

“mi se pare extrem de interesanta descrierea lui Max Scheler (filososul pe a carui sistem etic si-a scris teza de doctorat Papa Ioan Paul al II-lea) a procesului prin care se ajunge la resentiment:
mai intai apare sentimentul razbunarii, apoi apare ranchiuna, invidia, pizma, iar in cele din urma se ajunge la resentiment. Calomniatorul se plaseaza chiar inainte de treapta resentimentului, adica la categoria pismas. Iata ce scrie Scheler despre pizmas:

“In schimb , pizma este deja o atitudine care nu este legata in acelasi sens (ca invidia) de anumite obiecte; ea nu este generata de motive determinate si nici nu dispare odata cu acestea. Mai curand sunt urmariti, si la oameni si la lucruri, acei factori valorici si acele obiecte care o pot satisface. Terfelirea si doborarea-de-pe-soclu la care recurge pizma, exacerbarea factorilor valorici negativi intalniti la oameni si la lucruri -factori care retin atentia tocmai fiindca apar la un loc cu puternici factori valorici pozitivi-, faptul ca pizma zaboveste asupra acestor factori negativi, simtind totodata o intensa multumire sufleteasca generata de existenta acestora, devin in cazul pizmei o forma stabila de derulare a trairilor, unde isi pot gasi loc cele mai diverse continuturi. Tocmai in cadrul acestei forme sau structuri se constituie experienta concreta de viata a pizmasului”

(Max Scheler, Omul resentimentului, Humanitas, p.17).

Pe scurt: calomnia este un stil de viata, nu un accident.

Comentariu Ionuţ Andrei Purel