Despre elite și elitism…vocația victimei și periferie

Să ne înţelegem, mai întâi, asupra termenului „elită”. Pentru mine, elita cuprinde oamenii cei mai bine pregătiţi din fiecare domeniu. Asta înseamnă că există o elită ţărănească, o elită a muncitorilor, o elită a medicilor, o elită a gânditorilor, a scriitorilor. Nu e vorba de un concept închis şi exclusiv, de o minoritate care funcţionează diafan, ca un grup de îngeri. Ci de solidaritatea subînţeleasă a celor care, în meseria lor, au atins un nivel de peformanţă maxim şi pe care, de altfel, îi căutăm oridecâteori avem nevoie.

Ne-am obişnuit să bombănim elitele, dar când vrem să mergem la doctor, de exemplu, imediat ne interesăm care e cel mai bun, care este chirurgul cel mai eficace. Dacă vrem să bem un vin bun, căutăm printre cele mai bune, căutăm vinuri „alese”. Elită vine de la „a alege“, un cuvânt care trimite la selecţia pe criterii de calitate. Acum, când se spune „elită“, lumea se gândeşte ori la „elita politică“, ori la „intelectuali”.

Când ai de înjurat ceva în România, la ora asta, când trebuie găsit un vinovat pentru modul cum merg lucrurile, foarte des pe listă, pe unul din primele locuri, apar elitele intelectuale, care greşesc oricum. Adică, dacă nu se bagă, sunt „elitişti”, stau în turnul lor de fildeş. (Deşi, cum îmi spunea un prieten, din turnul de fildeş se vede, totuşi, mai departe decât de la firul ierbii). Iar dacă se bagă, sunt somaţi să-şi vadă de treabă: „Ia, lăsaţi-ne cu fasoanele dumneavoastră!“

S-a spus că, în lumea oamenilor, „centrul e peste tot, iar periferia nicăieri“. În România e invers. Periferia e peste tot. Aşa că, orice ai face, eşti la margine: în politică, unde te înjură toţi, sau în masa anonimă, unde n-ai acces la putere. Românul are, de altfel, un adevărat complex al marginalităţii şi al provincialităţii. Mereu suntem „departe”, neiubiţi, suferinzi, chinuiţi. Avem o vocaţie de victime, şi când nu ne iese, o confecţionăm.

Din intuiţia că ea constituie o scuză extraordinară. Când nu îţi iese nimic, dai vina pe alţii. Psihologic, e legitim sau justificabil, dar, pe termen lung, devine un obicei prost.

Andrei Pleșu.