Spune-mi că există cer…

Acum mi-am adus aminte un cîntec de-al lui Chris Rea, Tell me there’s a heaven.

Sînt multe lucruri de spus despre muzica lui Rea, am mai discutat o dată despre asta cînd ne-am gîndit la Ayrton Senna şi la cîntecul pe care Chris i l-a dedicat. Unul dintre lucrurile de întrebat este de ce ascult eu Chris Rea, spre exemplu…
Să ascultăm întîi:

Cîntecul lui Chris Rea este un aşa de frumos strigăt de disperare pentru credinţă.
Isus ne-a promis că se duce să ne pregătească un loc. Mă simt aproape vinovat că eu cred în faţa acestui strigăt de disperare. E prea uşor, e prea simplu, sînt prea liniştit, este aşa de scurt şi simplu drumul… Eu am prea multă pace, el prea multă tristeţe…

Mă întreabă studenţii mei de ce ascult muzică de asta.

Întotdeauna am crezut, şi cînd m-am revoltat înaintea lui Dumnezeu, întotdeauna am crezut în Dumnezeu şi Rai şi Iad şi toate acestea. N-am ştiut cum este fără credinţă, de asta ascult frămîntările cuiva care strigă după nădejde. Una dintre problemele noastre, a creştinilor, este că dăm răspunsuri înainte de a asculta întrebarea, vorba răposatului Galeriu: “N-aveţi voi atîtea întrebări cîte răspunsuri am eu”.
Acest gen de siguranţă învecinat cu tupeul îi face pe oameni ca Rea să se întrebe şi să cînte singuri.
Poate că ar trebui să ascultăm felul în care este pusă întrebarea, cu toate cele implicate acolo, suferinţa, moartea, “nedreptatea lui Dumnezeu”, faptul că cerul nu se vede, că morţii nu ne spun nimic, sînt vineţi şi tăcuţi.

Da, Chris, există cer! Cum să dau eu cu semnătură pe chestia asta? Dar, dacă n-ar fi fost aşa ne-ar fi spus (Ioan 14:2 În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc.), dacă n-ar fi fost aşa, n-ai fi cîntat asta…