Viaţa la ţară – update

Un alt blog pe care l-am remarcat de puţin timp este acesta… poate că titlul mă pune cel mai mult pe gînduri. Mă refugiez din cînd în cînd undeva în Munţii Piatra Craiului unde am o bucată de pămînt în care voi să fiu îngropat.

Viaţa la ţară are un ochi de fotograf foarte bun. Aici este schitul de la Păltiniş, cu tot cu Noica nostru.

Update
Iată un interviiu foarte interesant şi revelator cu proprietarul blogului Viaţa la Ţară.

Despre Marius David

soțul Nataliei
Acest articol a fost publicat în Blogroll. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

45 de răspunsuri la Viaţa la ţară – update

  1. Andreea Stanciu zice:

    Am vizitat zilele trecute blogul dumneavoastra. Din cand in cand fac lucrul acesta. Caut aici, farame din Cretorul meu. Iubesc nespus de mult felul in care se reveleaza prin cei ce stau la picioarele LUI…
    Printre altele am gasit si acest link… viata la tara.
    Va multumesc pentru ca il impartiti cu noi.
    Eu si sotul meu visam de cateva luni sa plecam la tara, cu totul…sa ne luam trupurile si sa le ducem in locul in care sufletul vrea sa creasca. Trupurile acestea ne robesc cateodata sufletele. Ne dorim atat de mult sa le asiguram painea, si hainele, si luxul..incat dupa o vreme (uneori prea tarziu) ne trezim ca am devenit robii unui sistem si a unor valori in care sufletul in cel mai bun caz nu mai creste. In cazurile mai dure…moare incet…
    Locuim in Cluj. E prea mult zgomot aici!(nu se mai aude glasul Cretorului). E prea multa alergare dupa desertaciuni aici!(uitam ca suntem doar calatori pe pamant). E prea multa tehnologie!(ni se anchilozeaza sufletul de-atatea ce ne vin de-a gata). Sunt prea multe blocuri si sosesle care acopera opera marelui Artist!…
    Ieri ii spuneam sotului meu ca imi pare ca avem nevoie de mult curaj sa plecam la tara. El mi-a spus ca, din contra, daca vine vorba de partea spirituala suntem privilegiati si poate fi privit totul ca un act de lasitate.
    Vom pleca daca Domnul nostru vine cu noi! Stiu ca El binecuvinteaza deciziile luate pentru Imparatia LUI. Stiu ca El priveste adancul inimilor noastre si vede mai clar, chiar decat noi …si daca vrea ne poate opri, ridicand ziduri …
    Orasul imi fura vesnicia!
    Dumnezeu e dragoste, e liniste, e rabdare, e tot ce orasul imi fura! Plecarea noastra la tara o numesc in adancurile mele o calatorie spre inima lui Dumnezeu. Ma vor trezi pasarile si greierii, in locul masinilor! Imi vor fi covor florile si iarba, in locul soselelor si a trotuarelor! Voi privi mai aproape si mai des cele create de El! Voi vedea cum vin si cum trec anotimpurile (in oras nu se mai vede asta)…
    Cateodata, pustnicii, au fost mult prea judecati pentru retragerea lor. Au fost acuzati ca fug din lume si ca nu fac nimic pentru cei ramasi. Nu stiu cine a facut mai mult decat ei. Cu lacrimi in suflet imi imaginez toate luptele lor spirituale, toate ispitele ce s-au furisat in chiliile lor. Cu lacrimi in suflet ma gandesc la modul in care mi-l prezinta ei pe Dumnezeu, la rugaciunile lor inaltate pentru cei din lume. Au fugit! ar putea parea lasi sau curajosi. Azi..ii inteleg…Nu mai puteau in lumea asta! Riscau sa ramana fara Dumnezeu! Au plecat ca sa Il tina viu pe Dumnezeu printre noi! Noi Il omoram cu ignoranta si ingropam sub placerile noastre…si apoi aruncam cu bolovani in cei care pleaca sa Il caute….
    Lasitate sau curaj…aceasta evadare din oras mi-o doresc mie si familiei mele spre sfintire. Vom lupta sa fim lumini! Vom incerca sa-L aratam pe EL prin fapte…si daca nu vom reusi, daca vom esua..va fi din vina noastra! El va ramane mereu credincios celor ce-L urmeaza…

  2. Alex zice:

    Eu am deja câţiva ani de când vieţuiesc la ţară. Am ales asta, chiar dacă trebuie să suport puţin disconfortul navetei. Dar se poate trece şi de acesta pentru că nu este o distanţă mare… Sunt de acord cu tot ce a spus Andreea mai sus. Mă simt mult mai liniştit şi mai aprpaoe de Domnul aici, în mijlocul naturii, cu picioarele pe pământ la propriu…Acum câteva zile am mers prin grădină cu picioarele goale prin iarbă… este o senzaţie tare frumoasă…Pomi, flori, albine, păsări… Micul meu „paradis”.

    Astă vară am fost la Păltiniş. Tot timpul studenţiei am făcut incursiuni la Păltiniş. Îl mai „salutam” pe Noica al nostru, la streaşina schitului de lemn… Este un loc extraordinar! Dar câte nu sunt în lumea asta?

  3. elisa zice:

    Andreea te incurajez „sa -ti duci viata” la tara…si copiii mei au revenit din Spania,direct la tara,,,totul e minunat in acest anotimp in special,cand pomii sunt infloriti(paducelul,sacamul cu mirosul lui special,sunt paduri de salcam in zona,apoi va urma socul,teiul.)
    Pasarelele canta ficare pe limba ei,fazanii se plimba pe drum,caprioarele alearga(ieri au fugit doua dupa fiul meu,pana el s-a oprit,atunci s-au speriat si au schimbat directia)iepurasii isi vad de drumul lor,topaind speriati,caii pe care-i avem si manzul,catelusa cu puii ei cei mici,sunt toate o desfatare…ti se destinde sufletul…inima se linisteste…ispitele parca dispar,internetul ? nici nu mai stii ca exista.
    E atata lumina…nici urma de betoane.
    Mai vezi oile schimbandu-si locul de pasunat….in rest liniste binefacatoare..Il simti pe Dumnezeu in toate si nu stiu de ce te simti dintr-odata mai curat.

  4. Stefan zice:

    Am plutit citind interviul,in universul copilariei mele, si am regasit puritatea neintinata a diminetilor si a serilor la tara. Nu stiu de ce, dar in cateva secunde, gandul m-a purtat alergand voios intr-o Biserica mica,unde am ramas de-a lungul interviului cu Anca…Ciudat ca mintea mea a alergat pe un alt taram al subiectului dezbatut.Asa am ajuns in locul in care mai gasesc acel coltisor de livada din sufletul meu, acel loc in care marul de pe pom nu mai conteaza cat de rosu este,si cine este cel care mi-l ofera,atata timp cat stiu ca in prima muscatura voi simtii zeama autentica. Acolo unde am cunoscut susurul bland si am stiut ca este Dumnezeu. Acum locuiesc in Cluj de ceva vreme, si Dumnezeu mi-a oferit ocazia sa primesc Cuvantul Sau din gura fr.Beni Faragau si mai ales, o data pe luna, din gura dumneavoastra frate Marius (nu stiu altii cum sunt, dar eu nu ma misc de cand incepeti si pana terminati :)).Am ramas impresionat de organizarea intalnirilor, si am stiut inca de la inceput ca este un alt nivel fata de ce am vazut inainte…Totul e regizat pana la ultimul detaliu. Cand m-am intors in Bisericuta mea, de data aceasta in vizita, am cantat fara orga, si fratele de la rugaciune privea mai mult in pamant decat pe noi, din cauza timiditatii.Fratele care in Biserica avea sarcina sa intretina curatenia, desi are o mana uscata,isi gasea greu cuvintele, dar ele,intrau rand pe rand in sufletul meu,pentru ca am recunoscut in spatele lor susurul ce adia inspre noi.Ne-am intors la Cluj,lasand in urma o Bisericuta fericita, ca in acea duminica, au fost cu doi in plus (eu si sotia mea). Riscand sa fiu confuz,si neingrijit in idei,am redat trairile mele intocmai cum au urmat, pentru a ma intreba simplu in final…oare nu ar fi o terapie buna pentru bisericile de la oras, sa mai treaca si pe la tara? Poate ca astfel, am mai aduce o bucata de „spatiu verde” in sufletele prea obosite uneori, in a-si betona o imagine de „Crestin de manual”.

    • Marius David zice:

      draga Stefan, iti multumesc pentru cuvintele bune… da, este o bună terapie să treci pe la bisericile de la ţară.
      eu fac asta tot timpul, de asta sînt aşa de „ţărănos” uneori 🙂
      mi s-a reproşat că nu sînt destul de „academic” în predici, avînd în vedere formaţia mea, de ce nu folosec mai des greaca şi ebraica şi notiţele de subsol (habar nu am cum s-ar putea da la amvon notiţe de subsol)
      Cred că misiunile în biserici de ţară ar pune pe treabă totţi membri care stau degeaba ca simpli consumatori de programe.
      Aceasta dimensiune nu trebuie sa lipsească din educaţia unui tînăr dintr-o biserică urbană… părtăşia cu fraţii şi surorile din bisericile mici de la ţară.
      Eu simt că de acolo primesc autenticitate
      Aşa să ne ajute Dumnezeu!

  5. teofiltripo zice:

    ” Vesnicia s-a nascut la tara”…Va urez mult succes la toti cei care vreti sa va mutati. Poate Dumnezeu asculta rugaciunea multor frati din bisericutele mici, ca sa aduca Domnul lucratori in secerisul sau. Eu cred ca aceasta dorinta in dumneavoastra, nu este la voia intamplarii.

    Dumnezeu sa va binecuvinteze.

  6. Alexandru zice:

    Am plecat din Timisoara, acum 16 luni. Locuiesc mai mult decat periferic, e o comunitate de care fac abstractie, insa nu si de salcamii infloriti, pasarelele de la geam si natura care ma tine in palme. Aici ma simt alt om, nu as pleca pentru nimic, aici am descoperit fericirea simpla, scopul mediat al omului si tot de aici pot privi neutru spre lumea din care am plecat, un aspect il veti gasi aici: http://caesaralexandru.wordpress.com/
    Totul a crescut in ochii mei de cand m-am apropiat de mediul natural!

  7. Pingback: Poveştile voastre la mine acasă (5) « Viaţa la ţară

  8. Stia el ce stia Baniciu cand a inceput sa cînte locuința mea de vară e la țară….

  9. Da, Marius, stiu ca prima postare a fost cu o zi inainte de publicarea interviului. L-am preluat totusi, pentru ca vorbeste cumva despre acelasi lucru. Si pe mine ma interesa sa strang laolalta mai multe vise ale mai multor oameni, care sa poata da curaj celor care au uitat sa viseze…

    Cred ca totul se reduce la curajul de a visa. Nu atat la curajul de a face ceva, cat la a visa. Pierdem visele odata ce iseim din copilarie, pentru ca avem impresia ca viata e neaparat ceva scortos si serios, ca un costum la dunga.

    Unii se simt mai bine in picioarele goale. Dar, daca nici nu le trece prin minte sa-si scoata pantofii, cum sa se descalte?

    Sau, daca se descalta, intra imediat in papuci…

  10. Marius David zice:

    Chaos, Baniciu pune numai melodia, cred…

    Viata la tara, frumoasa initiativa de a stringe la un loc visele. Chiar in vara asta voi implini cu grupul care se numeste ironic Fabrica de barbati, http://www.fabricadebarbati.ro, unul dintre visurile de a construi ceva simplu si taraneste pe un teren intr-un sat departe de lume, un loc de adapost fata de jungla de beton,

    De meditat la ce spui tu despre vise. si a visa, cred ca voi reveni cu un text mai lung despre chestiunea asta …
    provocator gindul.

  11. Daca tot construiti, macar faceti o casa din paianta 🙂

    Am vizitat site-ul „Fabricii”, o singura intrebare am: cum se impaca exercitiile sportive cu dorinta de asemanare cu Hristos? Fara ironie. Mi se pare mai mult o abodare in stilul educatiei din Antichitate, gen „mens sana in corpore sano”, decat in traditia apostolica.

    Aceasta cautare a asemanarii cu Hristos, departe de lume si pastrand niste tipare vechi, noi, ortodocsii, o avem in viata de manastire. Dar, probabil, pe lume sunt mai multe feluri de traditii. Unele mai actuale, altele mai grele de ani…

    Cam atat. Cred ca am vorbit cam mult 🙂 Sper ca nu v-am suparat.

    • Marius David zice:

      draga Viata la tara,
      1. Scriptura ne spune prin gura Apostolului că trupurile noastre sînt Temple ale Duhului Sfînt. Deci motivaţia este alta, nu mens sana in corpore sano, ci un Templu tinut aspru în frîu, pentru că acelaşi Apostol spune că se poartă aspru cu trupul lui.
      2. Neavînd alte ascultări, aşa cum au călugării, singura şansă a băieţilor de a se purta aspru cu hormonii şi cu instinctele este nu să îşi cultive trupul, ci să îl umilească, să îl zdrobească.
      3. Există o modalitate de a fi călugăr în lume. Este mai greu, dar se poate. toţi băieţii sînt călugări pentru o vreme, nu-i aşa?
      Noi punem mare accent pe păstrarea purităţii înainte de căsătorie, pe pregătirea pentru a deveni soţ care se poate înfrîna.

      Nu, îmi face plăcere dialogul acesta, Viaţa la ţară şi nu este supărare că ai întrebat.

      Am fost cît de cît clar?

      cu simpatie
      mc

  12. Draga Marius,

    Cum iti explici ca, in ortodoxie, calugarii isi pastreaza fecioria nu cativa ani, ci o viata intreaga (uneori asta inseamnand si 80-90 de ani), asta fara exercitii sportive, bineinteles. Inseamna ca sunt si alte cai. Cred ca una din explicatii este ca nu isi pun atat de mult nadejdea in puterea lor de infranare, ci in harul lui Dumnezeu care ii ajuta sa treaca peste ispitele trupesti.

    Infranarea trupului se face prin post aspru, priveghere si multa rugaciune. Iar calugaria nu inseamna numai votul fecioriei (asa cum spui, ca toti suntem calugari o vreme), ci si al saraciei si al ascultarii.

    De asta spun ca mi se pare mai apropiata calea catre asemanarea cu Hristos prin post si rugaciune (asa cum Hristos a postit si S-a rugat), decat prin exercitii fizice. Sportul poate, uneori, sa exacerbeze un cult corporal, nu sa-l diminueze.

    Dar, cum spuneam, suntem foarte diferiti in abordare. Ma voi opri aici. Din experienta, astfel de discutii nu duc nicaieri.

    • Marius David zice:

      Glad you ask, Viaţa la ţară despre călugări.
      Călugării au ascultări de tot felul, săpat, cules, efort fizic intens. Călugării, dacă ai fost în vreo mănăstire, nu stau doar în contemplaţie, ci au diferite ascultări.
      Să vezi tu efort fizic atunci cînd tragi la coasă şi la furcă o zi întreagă. Problema noastră a orăşenilor este că nu mai avem astfel de activităţi fizice în care să ne dizolvăm hormonii.
      De asemenea, am întîlnit călugări care nu aveau pat în chilie, dormeau pe un scăunel înclinat cu spătarul în faţă, postul, privegherea şi rugăciunea este însoţită de abstinenţă, dar şi de efort fizic şi consum deosebit de intens.
      Domnul a mers foarte mult pe jos, la fel şi ucenicii, noi ne plimbăm între biroul de acasă, biroul de la servici, în maşină.
      De asta punem exerciţiile fizice.
      Eu cred că astfel de discuţii duc la lămurire, nu-i aşa că acum este mai clar?
      Scopulk nu este cultivarea trupului, să facem pectorali mari, ci potolirea trupului, umilirea şi zdrobirea lui.
      Asta este ideea.

  13. Si, spre exemplificare, o carte despre viata calugarilor din pustia Egiptului – poate fi de folos oricui, chiar daca nu este ortodox – Patericul: http://www.scribd.com/doc/40901/PATERICUL-Egiptean
    Aici se vorbeste foarte mult despre lupta cu ispitele trupesti, cu gandurile mai ales, dar si cu ridicarea de dupa cadere.

  14. Pentru mine e o surpriza imensa faptul ca cititi cartile noastre. Probabil nu ca sa le contraziceti. Sper 🙂

    Acum, daca tot am inceput discutia, sa nu o las neterminata. Imi este extrem de clar ceea ce vrei sa spuneti, cu toate astea, repet, cred ca diferentele sunt oarecum mai profunde, daca nu chiar esentiale.

    Si iata de ce. Sa porinim chiar de la linkul pe care mi l-ai oferit, legat de terapeutica desfranarii. Acolo nu scrie nimic despre efortul fizic, ca ar ajuta la combaterea acestei patimi. V-ati intrebat de ce?

    Iata raspunsul meu. Pentru ca ortodoxia nu este antropocentrica (omul face, drege si capata rasplata), ci teocentrica (omul Ii cere lui Dumnezeu si Dumnezeu ii da). Este foarte complicat sa explic acest lucru, mai ales ca nu cunosc atat de bine religia neoprotestanta. Asa ca voi vorbi doar despre religia mea. Ortodoxia nu lupta nici cu hormonii, nici cu trupul, nici cu lumea. Ortodoxia lupta cu puterile intunericului. Concret adica, nu metaforic. Si cum sa lupti cu diavolul facand sport? Este o iluzie. Poate ajuta, e drept, la potolirea, obosirea trupeasca, dar nu poate ajuta la disparitia patimii in sine. Pentru ca, repet, lupta nu se duce la acest nivel superficial, material.

    De asta am vorbit de post si de rugaciune. Ortodoxul se smereste, recunoscandu-se neputincios in aceasta lupta cu diavolul, si Ii cere ajutorul lui Hristos pentru a se despatimi. Nu omul se despatimeste, ci Domnul lucreaza in om prin Harul Sfantului Duh. Si Dumnezeu lucreaza, concret, subliniez, prin Sfintele Taine, din care as pune accentul pe Taina Spovedaniei si Taina Impartasaniei. Personal, fara aceasta conclucrare intre omul care se smereste neputincios si Dumnezeu care vine si tamaduieste patima, nu vad alta cale.

    Pentru ca omul nu se lupta cu patima, ci cu diavolul care aduce patima. Si cu diavolul nu te lupti mergand pe bicicleta, ci rugandu-te, spovedindu-te si impartasindu-te. Pentru noi, Sfintele Taine nu sunt metafore, nici simboluri. Ci lucrarea lui Dumnezeu in noi, prin Harul Sfantului Duh.

    Cat despre aspectul muncii, la care te-ai referit, e drept, calugarii au asemenea ascultari, dar nu pentru a-si „ucide trupul” (ortodoxia nu considera trupul un dusman, ci un prieten prin care sufletul poate ajunge la mantuire. De aceea ortodocsii cauta sa indumnezeiasca trupul – vezi moastele Sfintilor). Calugarii muncesc (vezi in Pateric pilda Sfantul Antonie cel Mare, care a primit raspuns de la Dumnezeu) pentru a se lupta cu akedia, demonul de dupa-amiaza, starea de secatuire sufleteasca, de plictiseala, mai lumeste vorbind, desi e vorba de ceva mai profund. Un calugar care nu are nimic, dar absolut nimic in chilia lui saraca, nu vede nimic afara (locuieste intr-un loc pustiu si neprietenos), poate ajunge la akedie. Dumnezeu l-a sfatuit pe Avva Antonie sa alterneze munca cu rugaciunea, repet, nu pentru a lupta cu patima desfranarii, ci cu „plictiseala” metafizica ce ar putea surveni dupa lungi perioade de locuit in pustie, cu post aspru si fara a vedea pe nimeni si nimic.

    Cred ca, iarasi, am vorbit prea mult si despre lucruri prea inalte. Dar am vrut sa arat deosebirea esentiala de abordare a unei patimi, data de deosebirile intre cele doua relgii carora apartinem.

    Sfintele Taine prin care Dumnezeu lucreaza, preotia venita prin continuitate apostolica si intelegerea duhovniceasca asupra omului si lumii sunt, iata, diferentele intre noi care duc la vederi radical opuse, desi aparent nu atat de diferite…

    • Marius David zice:

      Din nou, Viaţa la ţară,
      Nu, nu citesc întotdeauna ca să contrazic, uneori da, intru în dezbatere, dacă merită şi te asigur că sînt destule situaţii în care miza este extrem de mare.
      Noi nu facem numai exerciţii fizice. Azi băieţii sînt la paintball, spre exemplu, pentur a le oferi adrenalina luptei, cei mai multţi dintre ei s-au moleşit, petrec timpul efeminîndu-se, pierzînd bucuria competiţiei, a luptei reale de care „se bucurau” bărbaţii înainte, luptele de cavaleri… etc.
      Nici teologia neoptrotestanta nu este antropocentrice, este profund cristologică.
      Noi în Cristos putem deveni ceea ce trebuie să dvenim. El este arhetipul bărbatului ideal. Este noul Adam.
      Mai mult, nici noi nu putem lupta singuri cu hormonii, ci numai prin moartea în Cristos şi reînvierea în El, „o cine mă va izbăvi de acest trup de moarte”, strigă Apostolulul, „căci nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”.
      de asemenea, pentru noi este important trupul, el nu trebuie mortificat, ca în teologia monastică ortodoxă, trupul celui răscumpărat este Templu al Duhului, de asta nu trebuie să îl lăsăm pradă jegului şi trebuie să îl îngrijim.
      Aici diferim în abordare. Steinhardt era de partea noastră, ca să spunem aşa 🙂 cînd vedea călugări jegoşi. Aici trebuie o corecţie: sînt călugări care îşi văd, în lumina unei influenţe platonice, soma sema estin, adică trupul este un mormînt, ca pe un duşman care trebuie mortificat.

      Cu Diavolul te poţi lupta în multe feluri, pentru că modalitatea lui de atac este diferită. Unii dintre băieţii mei treuibie să iasă din casă unde au ispite în singurătate şi terbuie scoşi în lume, alţii au ispite în lume printre minijupuri, pentru fiecare tip de boală terapia este diferită. ESte akedia, este un pasaj excelent în terapeutica bolilor spirituale despre asta… este akedia cu care te poti lupta si prin mersul cu bicileta.
      Ora et labora este o solutie care a fost probata de generatie dupa generatie si se pare ca functioneaza.
      Iata ca in unele lucruri privim asemanator, in altele, diferit.

      • Draga Marius,
        Facetri paintball pentru a regasi bucuria luptei… reale, spui, a luptei de cavaleri. In aceeasi logica, da-le baietilor si niste nisip si lopatele, ca sa se simta un pic Apolodor din Damasc. De ce nu?
        Traim era postmoderna, fata de care modernismul, cu tot raul lui, pare mic copil. Ne intoarcem catre trecut, dar nu pentru a-l imita, ci pentru a-l caricaturiza. Este insasi definitia postmodernismului, care adora trecutul, dar nu poate da decat o marturie tragi-comica a neputintei ridicarii la nivelul lui.
        Ma tem ca te voi contrazice din nou. Steinhardt nu prea avea cum sa fie de partea voastra, oricat v-ati dori. N-ar fi fost calugar ortodox, in primul rand, nu? In al doilea, n-ar fi spus ca adevarata barbatie (si sper ca sesizezi aluzia) este in lupta cu patimile. Si anume, trebuie sa traduc, este vorba despre lupta duhovniceasca.
        Dar ma tem ca dialogul nostru este sortit esecului. Am sentimentul ca eu vorbesc despre ceva, dar cuvintele mele, ori insuficient de clare, ori insuficient de atent parcurse, nu ajung pana la tine. Lipseste un do ori din partitura mea, ori din chitara ta.
        Ti-am vorbit despre lupta cu puterile intunericului, despre post si rugaciune, despre imitatia in Duh si in Adevar a lui Hristos, iar tu imi continui povestea cu sportul si paintball-ul, a caror legatura cu crestinismul nu o vad si pace – necautand un corespondent direct, desigur, ci macar unul metafizic, sau metaforic, spune-i cum vrei.
        A face sau a nu face sport nu tine de a avea sau nu jeg pe tine. Sau, altfel spus, cum iti explici ca sunt calugari care nu s-au spalat cu anii si raspandesc miros de mir?
        Probabil ca in aceasta intrebare si in neputinta de a-mi raspunde sta ruptura dialogului nostru. Pur si simplu, desio vorbim aceeasi limba, se pare ca limbajele sunt diferite.
        Nu spun ca nu iti inteleg demersul de a-i socializa pe baieti. Tocmai asta spun, ca il inteleg foarte bine. Doar ca nu vad legatura lui cu crestinismul, asa cum o vad in lupta monahilor ortodocsi cu ispitele.
        Nu vreau sa arat acum ca ortodoxia e mai crestina decat protestantismul, vreau doar sa te pun pe ganduri si te ajut sa intelegi intreg, nu din bucati rupte, cum ar putea fi urmarea lui Hristos in ziua de azi, intacta, nealterata de trecerea timpului.

        • Marius David zice:

          draga Viata la tara, apreciez ironia ta, dar, profesor fiind am inteles rolul exercitiilor caraghiase, minore, ca drum pina la adevaratele realizari. Trebuie sa faci declinari si conjugari vreo doi ani pina la prima traducere decenta,
          ca unul care am facut sport inteleg rolul mersului piticului inainte de competitie, rolul incalzirii,
          daca studiezi la un instrument muzical faci game,
          Acesta este pretul uceniciei. Paintball, calarie, tras cu arcul etc, sint un fel de game, incalzire, exercitii etc. pentru a trezi citeva dintre lucrurile adormite de cultura in care traim, o cultura a plexiglass-ului şi ecranelor de sticlă.
          Nu este vorba de caricaturizare.
          Nimeni nu încearcă să îl tragă de vreo parte pe Steinhardt. În general resping un discurs de genul „partea voastră” – „partea noastră”. Sînt unele chestiuni în care ne plasăm ideogic în mod artificial.
          Sigur, adevărata bărbăţie este în lupta cu patimile. Unul dintre lucrurile pe cae le descoperi în lupta pe tatami, spre exemplu (am făcut arte marţiale cîţiva ani) este stăpînirea mîniei, controlul emoţiilor.
          Dar, iartă-mi remarca sexistă… mă tem că anumite lucruri din acest domeniu nu pot fi înţelese decît de bărbaţi 🙂 Eşti de acord?
          N-ai să afli niciodată cum este să te lovească cuvîntul Bibliei drept în cap şi între sprîncene ca bărbat cînd spune : „DAcă vreun om se uită la vreo femeie cu gînd să o poftească în inima lui… etc.”. Avem ispite diferite, pentru că sîntem construiţi diferit. Acelaşi tip de ispită se manifestă diferit şi căile de luptă sînt diferite.
          Do-ul care lipseşte, frustrarea pe care o simţi provine şi din faptul că discutăm din două lumi diferite, dar nu numai, din două trupuri diferite. Întrebă-ţi soţul despre asta.
          Diferenţa dintre noi, pe de altă parte, nu este numai din faptul că privim lumea cu ochi diferit creaţi, dar şi din faptul că noi, neoprotestanţii, încercăm să instrumenteăm lumea altfel, utilizînd uneori metode de luptă cu acelaşi tip de ispită, care ies din evantaiul de metode tradiţionale.
          Uneori postim altfel, ne rugăm altfel. Sînt posturi şi posturi. Sînt înfrînări şi înfrînări.
          Tocmai pentru că sîntem atît de diferiţi cred că trebuie să ne ascultăm.
          Uite o altă diferenţă: tu spui… dialogul este sortit eşecului. Nici o şansă.
          Eu spun: tocmai pentru că mie îmi lipseşte un si, ţie îţi lipseşte un re, altuia îi lipseşte Mi6 merită dialogul şi merită să asculţi şi să te ascult.
          Încerc să îţi înţeleg punctul de vedere, nu solicit acelaşi efort din partea ta, să înţelegi de ce aş alerga un grup de cîţiva zeci de băieţi pe cîmp şi de ce îi pun să înveţe să cosească sau să facă focul sau să doarmă în mijlcoul pădurii fără cort, de ce îi pun să se apropie de cai etc.
          Socializarea are legătură cu creştinismul, pentru că biserica creştină este ŞI o ţesătură de relaţii, deci şi în consecinţă… merită activităţi care presupun diferite forme de socializare.
          Mai este ceva. Tu tot vorbeşti de monahi şi de lupta lor cu ispitele. Scopul fabricii de bărbaţi este să ajute mireni, oameni care vor merge în lume, se vor căsători, vor lucra între oameni, nu se vor izola în mănăstiri, vor merge pe lîngă fete pe stradă, vor fi agresaţi vizual de reclame .. pe aceştia încercăm să îi pregătim să rămînă puri pînă la căsătorie şi apoi să rămînă soţi devotaţi, credincioşi legămîntului căsătoriei, să-şi păstreze ochii şi trupul numai pentru soţie.
          Recunoaşte că este o intreprindere grea şi curajoasă din partea acestor prunci.

          Da, spui, „vreau să te pun pe gînduri”. Tocmai de asta merită diaologul şi este unul dintre scopurile pentru care mi-am făcut blog, să mă pună alţii pe gînduri.
          Din acest punct de vedere, sînt mult mai egoist decît alţii. Eu mi-am făcut blog pentru mine 🙂

          • Vezi, pe masura ce dialogul avanseaza, potecuta se stramteaza (vezi coloanele din ce in ce mai subtiri). O fi de bine sau de rau? 🙂

            Ah, ridici atatea probleme… Sa raspundem punctual.

            1. Chestiunea cu „Steinhardt e de partea noastra” nu eu am spus-o prima, poti verifica.
            2. Despre ispite masculine si feminine, eu nu as face o asemenea discriminare 🙂 Crede ca Dumnezeu nu ne-a creat pe unii mai usor de ispitit decat altii. Cred ca suntem ispitibili in masura in care permitem acest lucru. De asmenea, daca femeile nu sunt atat de bantuite de patimile barbatilor, stai linistit, te asigur ca le avem si noi pe ale noastre. Ca femeie, crezi ca ti-ar fi fost mai usor sa te mantuiesti? 🙂 Desigur, nu trebuie sa-mi raspunzi. Voi apela la Parintele Rafail Noica pentru a ridica problema la un nivel mai inalt. Parintele Rafail, parafrazand un pasaj din Evanghelie, spune ca „Nu e greu sa te mantuiesti. E imposibil. Dar cele care nu sunt cu putinta la oameni, sunt cu putinta la Dumnezeu”. Si nu se referea doar la barbati! Asadar, argumentul ca nu te-as putea intelege din cauza ca port fusta va cadea din start. Lupta e aceeasi. Chiar daca ispitele sunt diferite. Si, parca noi de lupta vorbeam…
            3. Spui ca eu discut despre monahi, in timp ce tu, despre barbati care vor locui in lume. Te voi surprinde, dar sunt destui ortodocsi care locuiesc in lume, traind ca monahii si aplicand metodele lor de despatimire. De fapt, ti-am vorbit despre monahi ca despre exemplele cele mai evidente si mai ideale ale luptei pentru despatimire. Dar Sfintii Parinti spun ca Hristos nu a dat doua feluri de porunci: unele pentru mireni si altele pentru monahi. Poruncile sunt aceleasi, caile de lupta sunt aceleasi, desi, e drept, lupta la nivel inalt o duc, de fapt, monahii, adevaratii urmatori ai lui Hristos. Prin asta vreau sa subliniez ca, vorbind despre monahi, nu-i ocolesc pe mireni. Avem cu totii aceeasi lupta, doar nivelele difera. Dar metodele (post, rugaciune, Spovedanie, Impartasanie) sunt aceleasi. Iar noi despre metode vorbeam, nu?
            4. Acestea fiind spuse, as vrea sa fac o mica recapitulare, inainte de final. Toata discutia a pornit de la faptul ca, pe una din paginile a „Fabricii”, am gasit aceasta fraza:
            „Urmărim formarea unui bărbat săvîrşit (complet) – în interior şi în exterior, trup şi suflet, avîndu-L ca model pe Isus Cristos.”
            Mie mi s-a parut de mirare sa-L urmezi pe Hristos altfel decat prin post si rugaciune si ti-am dat exemplul crestinilor ortodocsi (ca sa nu mai spun „monahi”) care Il urmeaza la fel cum au facut-o Apostolii, acum 2000 de ani, fara alte „adaugiri” venite pe parcurs. Autentic. Postul si rugaciunea, Sfintele Taine nefiind ceva doar exterior, asa cum este sportul si socializarea, ci interior, dupa indemnul Evangheliei de a nu ne lupta cu trupul si cu sangele, ci cu puterile intunericului… Deci se poate, in timpuri moderne, sa lupti cu mijloace vechi. Pentru ca sunt singurele mijloace, sau arme, despre care ne-a vorbit Hristos.
            Orice alta lupta este competitie, distractie, socializare. Dar tine de viata sociala, nu de cea duhovniceasca… Si nu trebuie sa fim neapart monahi ca dorim Duhul Sfant.

  15. ps: spre intarirea ideii, revin tot la Sfantul Antonie cel Mare, cu care incepe Patericul, si subliniez ca munca fizica, din cate mi-aduc aminte, nu era alta decat impletirea de cosuri. Deci in nici un caz ceva care sa solicite intens trupul, sa-l oboseasca fara margini. Era doar o activitate usoara. Apoi, calugarii, iarasi, din cate stiu, nu prea iesau din chiliile lor, nicidecum sa se plimbe prea tare. Dimpotriva, unii statea inchisi cu zecile de ani intr-o pestera, altii urcati pe un stalp… Vorbim de zeci de ani… nu de un an, doi, pana la casatorie, ci de o viata de om.

    Deci nu prin efortul fizic se luptau cu patima desfranarii. Mai ales ca lupta era cu gandurile. Ei nu isi pastrau doar fecioria trupului (lucru nu atat de dificil, la urma urmei), ci pe cea a sufletului, dupa cuvintele lui Hristos, care avertizeaza ca poti fi desfranat si numai daca ai poftit, in mintea ta, femeie. Caci fecioare au fost si cele intelepte, si cele nebune, dar numai cele intelepte au intrat in camara Mirelui.

    Si, inca un lucru… Poate cineva ar gandi, dupa o logica lumeasca, faptul ca, in pustie, nemaivazand femeie, calugarii nici nu mai erau ispititi. Din scrierile ascetilor aflam insa ca, dimpotriva, daca in lume iti poti gasi tot felul de centre de interes prin care sa-ti abati gandurile, in pustie, nemaiavand nimic de vazut, ramai tu cu tine insuti, cu gandurile si amintirile, cu ispitele si cu diavolul. De unde tragem concluzia ca lupta acestor calugari nu se poate compara la nici un nivel cu lupta celor din lume.

    • Marius David zice:

      draga Viata la tara, atunci înseamna că în mănăstirile contemporane nu se prea păstresază spiritul patericului? Am văzut căllugări munciţi pînă la epuizare. Nu sînt un străin de viaţa mănăstirilor. Cred că munca cu mîinile are rostul ei. Urcarea pe stîlp şi vieţuirea acolo nu este tot o „cultivare” a trupului? Un altfel de restrîngere, umilire şi efort?
      Sigur, efortul fizic nu ajută la lupta cu patimile, dacă nu există o bătălie la nivelul gîndurilor. Aici sînt de acord.
      Fecioria sufleteului, puritatea imaginţaiei este cel mai greu de păstrat.
      Singurătatea fără lucru şi plictisul sînt duşmanii purităţii.

      Mai este ceva, noi la fabrica de bărbaţi nu intenţionăm să facem călugări… dimpotrivă!

  16. Viorica zice:

    Viata la tara, cum va explicati atunci faptul ca
    Maica Siluana (a carei competenta este recunoscuta
    si indiscutabila zic eu) recomanda, nu o data,in activitatea de consiliere, unor tineri „sa faca sport”…pentru a face fatza problemelor varstei?
    Bineinteles ca pe langa rugaciune, spovedanie si impartasanie.

    Se pare ca are mult rost si cred ca este o practica sanatoasa care nu are in vedere numai trupul. Efectele practicarii sportului sunt multiple.
    De ex. a-ti cultiva curajul tine tot de viata duhovniceasca, nu?

    Inteleg, Viata la tara, ca este o diferenta esentiala(cu consecinte in trairea vietii)
    intre viziunea ortodoxa si cea neoprotestanta.
    Si inteleg ce vreti sa spuneti.
    Dar „inaltimea” (de multe ori dispretul vadit chiar) de la care (ne) privesc si (ne)vorbesc cei care „stiu” dovedeste ca nu numai acolo locuieste Adevarul.
    Uneori poate fi mai mult in „tabara” cealalta…a celor exclusi…

    Efortul sincer si perseverent al omului „cheama”, la timpul potrivit, raspunsul Lui, gratia Lui…

    Acesta e rostul efortului „fara rost” pe care, intr-un fel sau altul, trebuie sa-l faca omul.

    Domnule Marius Cruceru las la latitudinea dvs afisarea pe blog a acestui comentariu.
    Nu ma supar daca apreciati ca nu trebuie afisat.

  17. Viorica, Marius, si toti care m-ati mai citit,

    Va rog sa ma iertati pentru aroganta, dispret, ironie si toate celelalte „condimente” din replicile mele. Mi-am dat seama ca am gresit si chiar am vrut sa-mi sterg comenentariul de ieri, daca as fi avut cum. Imi pare nespus de rau. De obicei nu intru in polemici religioase. Greseala a fost in primul rand ca m-am angajat in aceasta discutie, si apoi in pozitia „superioara” in care m-am plasat. Asta tine de caracterul meu urat, nu de smerita ortodoxie.

    Inca o data, iertare. Si permiteti-mi sa ma retrag…

  18. Marius David zice:

    draga Viata la tara,
    ti-am lasat urmatorul raspns la povestea unui preot rus,
    s-ar putea sa intereseze si pe cititorii mei

    Draga Viata la tara,
    povestea este emotionanta in adevar, numai ca trebuie nuantat.
    Am trecut prin comunism cu greu,
    unchiul meu a facut puscarie pentru credinta,
    tatal meu a fost ucis de securitate,
    povestea tatalui meu este cumva inversa, intr-un sens foarte restrins,
    a acceptata colaborarea cu regimul, fiind ierarh (in sensul protestant al cuvintului), dupa care i-a parut rau si a platit cu viata.
    Intreaga poveste este aici, asa cum am inteles-o eu din documente si istorisiri
    http://patratosu.files.wordpress.com/2007/01/despre-dumnezeu-numai-de-bine-articol-in-crestinul-azi.pdf

    Inteleg cu totul altfel ceea ce s-a intimplat in dreptul parintelui Valentin,
    nu cred ca acceptarea colaborarii ierarhiei senin si fara revolta este calea cea cu dreapta cumpana.

    Inteleg problematica cuiva care se apropie de moarte si vrea sa se impace cu Biserica oficiala, mai ales in virtutea eclesiologiei ortodoxe, dar inteleg mai putin creditarea tradarii.

    Intr-un fel, daca ne gindim bine, si aceasta tradare este erezie.
    Cristos este Capul Bisericii, in momentul in care Biserica si-a aplecat mitra spre Stat a facut un pacat impotriva Domnului Cristos Insusi.

    REtorica de genul: am colaborat ca sa salvam Biserica… etc. pornesc din erezie. Cristos a promis Bisericii persecutia, Cristos ne-a avertizat ca vom fi macinati ca mieii in mijlocul lupilor, nu avem noi nimic de facut sa salvam Biserica cu pretul intrarii intr-o astfel de cirdasie cu statul.
    Cred ca parintele VAlentin a intuit foarte bine la inceput ce avea de facut, asa cum eremitii primelor secole s-au retras in pustie in momentul in care Constantin a dat Edictul de la Milan.
    Au inteles atunci in ce primejdie de moarte sse afla Biserica.
    Istoria n-a facut decit sa confirme ca au avut dreptate. (ma refer la istoria autentica neideologizata)

    Oh, mai sint multe de spus, dar ma tem sa nu ofensez.
    Este adevarat, si aici trebuie sa avertizez cititorii tai, perspectiva mea vine dintr-o alta paradigma asupra autoritatii eclesiale (sint pastor baptist, dar si cu ceva functii in ierarhia noastra, echivalent al vicarului episcopal 🙂 asa ca inteleg un pic si din partea cealalta a catedrei ce se intimpla)

    Iertare daca am ofensat pe cineva prin rindurile mele.

    cu simpatie,
    cm

    Nu este nevoie sa te retragi,
    mie imi este de folos acest dialog, este eye-opening si, daca ai libertatea de a continua acest dialog, voi reveni cu un raspuns vis-a-vis de penultimul tau raspuns.

    eu nu ma simt tratat de „sus” ca stie Domnul de cite ori am tratat eu pe altii asa.

    Nu ma simt nici dispretuit si ironizat, ca ma stiu pe mine, ba chiar este o ironie pedagogica absolut necesara oricarui tip de discurs in care se transmite informatie incomoda.

    Polemicile religioase si politice?
    Hmm, nu vreau sa ajungem ca o firma din New York in care s-au interzis polemicile religoase si politice numai ca toata lumea sea fie in „buna pace” si sa putem zimbi „americaneste”.

    Cred ca dialogul chiar cu grimase este mai bun decit o politete de carton.

    Ma cheama datoria 🙂

  19. agnusstick zice:

    Stimată doamnă de la Ţară, vă rugăm să nu vă retrageţi după ce ne-aţi făcut praf, mai staţi un pic, poate ne revenim…
    Aş avea o întrebare, sper să nu o consideraţi provocatoare, este intim legată de ceea ce sunt. Ce se întâmplă cu cei care nu au acces la Sfintele Taine, din diferite motive, sau cu cei care muncesc prea mult ca să aibe timp de rugăciune, iar noaptea chiar trebuie să doarmă, sau cu cei care din motive medicale nu pot ţine post? Postul şi rugăciunea sunt ceva accesibil oricui are resursele interioare necesare, dar Sfintele Taine? E ceva magic sau esoteric în actul de a primi Sfintele Taine? Fără factualitate şi gestualitate nu există mântuire?
    Vă mulţumesc.

  20. Draga Marius,
    Ma bucur ca nu te-ai suparat pe mine. Desi asta nu inseamna ca eu nu m-am suparat (pe mine, desigur). Mi-a facut mare placere sa discutam, dar, cum in viata nu trebuie sa ne ghidam dupa placeri, as vrea, totusi, sa incheiem discutia aici. Nu de alta, dar Sfintii nostri ne invata ca acolo unde este vorba multa, este si pacat.

    Draga Agnusstik,
    Imi este greu sa-ti raspund. Pentru noi, cine nu are parte de Trupul si Sangele Mantuitorului nu are parte de Hristos. Si, cum sa concepi mantuirea fara Hristos? Vedeti, de asta nu putem purta un dialog. Cum sa pot sa va vorbesc despre importanta continuitatii apostolice pentru pastrarea harului Duhului Sfant la preoti? Cum sa pot sa va vorbesc despre lucrarea Sfantului Duh prin Spovedanie (spalarea picioarelor) si Impartasanie (cina cea de taina)? Cum sa va talcuiesc Scriptura cand voi o talcuiti diferit? Cum sa va spun despre lucrarea lui Dumnezeu concreta, nu simbolica, cand voi considerati asta „magie”?
    Trairile sunt diferite, experientele sunt diferite. Semnificatul nostru are alt semnificant. Deci, vorbim o alta limba…
    In lumea Tainei nu poti intra cu multe cuvinte. Doar cu Unul, si acela tacut…

    • Marius David zice:

      draga Viata la tara, iti respect decizia, dar voi lua totusi un timp miine pentru a raspunde ultimului tau comentariu.
      inainte de sfinti, Epistola soborniceasca a lui Iacov ne invata in capitolul trei ca cine nu greseste in vorbire este un om desavirsit,

      Vorbiti despre continuitatea apostolica, cine spune ca baptistii nu au continuitatea apostolica?
      Noi revendicam continuitatea apostolica fara doar si poate.
      De asemenea, cedem in pastrarea harului Duhului Sfint si credem in preotia universala a credinciosilor, dar, oikonomic vorbind, in roluri diferite eclesiale.
      Unii dintre fratii mei penticostali practica spalarea picioarelor la propriu,
      Practicam spovedania, dar se numeste consiliere pastorala,
      De asemenea, credem ca Cina Domnului, Euharistia noastra este perfect valida, Nu sintem transubstantialisti, dar credem ca acesta este un SYMBOL, adica mai mult decit un simplu semn econian şi mai mult decit un eveniment anamnetic de tip zwinglian.
      Da, vorbim o alta limba intr-un sens, in alt sens vorbim aceeasi limba,
      Nu voi accepta eticheta de ERETIC si ma voi lupta pentru asta, acesta este o miza pentru care merita si batalia gindurilor si dialogul.

      In ce priveste Cuvîntul -… cred ca Semnificatul este Acelaşi…
      Acel Unul Cuvint nu este deloc tacut, Viata la tara, deloc tacut… aici gresesti…

      Dumnezeu a vorbit in multe feluri si in multe chipuri, dar in vremurile din urma a vorbit prin Fiul… Inceputul Epistolei catre Evrei

      • Marius, tăcut pentru ca vorbeşte prin sine, prin simpla lui prezenţă. Ceea ce desigur nu e o tăcere. Ci o vorbire dincolo de cuvinte.

        • Marius David zice:

          Nu, Viata la tara, nu este tacut deloc, este prezent, dar a vorbit. Cuvintul Intrupat a vorbit prin Cuvintul Scris.
          De aceea noi neoprotestantii punem atit accent pe cunoasterea sistudierea Scripturii… oh, macar de-ar fi asa… ca si la noi s-au lenevit fratiile.

          • Draga Marius,

            Spunand zilele trecute rugaciunea „Tatal nostru” si ajungand la cuvintele „Si ne iarta noua gresalele noastre precum si noi iertam gresitilor nostri”, am avut o strangere de inima si mi-am dat seama ca, in inima mea, pastrez o intristare. Am realizat imediat ca aceasta intristare venea de la discutia de aici si mi-am dat seama ca, probabil, s-a produs multa tulburare, de ambele parti. Am inteles atunci ca, pentru a merge mai departe, trebuie sa nu ne despartim suparati, ci sa ne iertam din inima, mai ales voi pe mine. Pentru ca eu sunt cea care am uitat ca litera ucide, iar Duhul face viu.

            As fi fost in stare sa merg si mai departe, sa demonstrez „in litera” ca „adevarul e aici, sau acolo”. Numai ca Adevarul e Unul, si este Hristos. Iar Hristos ne-a poruncit sa ne iubim unii pe altii si sa ne rugam pentru dusmanii nostri.

            In ciuda faptului ca ne aflam pe niste pozitii atat de diferite, totusi nadajduiesc ca nu suntem dusmani. Chiar si daca am fi, se ne rugam unii pentru altii si sa ne iertam pentru ca am cautat mai mult la litera, la dreptate, decat la Duh, adica la iubire.

            „Căci zic vouă: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.
            Aţi auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu ucizi”; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului.
            Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău.

            Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”.
            Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,
            Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

            Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.”

            • Marius David zice:

              Draga Viata la tara, este de admirat sensibilitatea ta spirituală, o apreciez din toată inima și cu toată sinceritatea.
              Nu cred că s-a produs atîta tulburare de care faci vorbire. Așa cum spui slova omoară, dar Duhul dă viață. Din păcate sîntem prinși într-o capcană ironică: Duhul ni s-a comuicat și prin scriitură, adică și prin slovă, în care nu trebuie să ne împiedicăm. La fel ca o icoană, pentru voi, ortodocșii, poate fi un tablou religios, dar poate fi o fereastră în cer, la fel pentru noi, neprotestanții, Biblia poate fi o slovă moartă, ducîndu/ne la bibliolatrie, la versetarism deșănțat, dar poate fi mijlocul, vehicolul prin care Duhul ne vorbește, Cel care a inspirtat slova și care îi poate da viață slovei.
              Slova singură omoară, dar Duhul poate da viață chiar și slovei.

              Nu pot să spun decît Așa să fie, adică Amin, la ce spui tu. Cristos nu poate fi împărțit și despărțit, chiar dacă Îi scriem diferit numele, Cristos și fără doi de Ii. El ne-a poruncit să ne iubim unii pe alții și ne-a spus că în casa TAtălui sînt multe chilii (pollai monai) adică va fi loc și pentru baptiști 🙂 …

              Așa cum spui, dreptatea cărturarilor este minimum minimorum, dreptatea pe care trebuie să o căutăm este nici mai mult nici mai puțin decît a lui Dumnezeu Însuși, voi fiți dar desăvîrșiți după cum Tatăl vostru cel ceresc este desărvîrșit. Fiți sfinți căci și Eu sînt Sfînt.
              Imposibil proiect.

              Ai citat din predica de pe Munte, cred că sîntem foarte aproape de aceeași interpretare.
              Viața la țară, contribuțiile tale aici au fost apreciate și benefice.
              Oricînd ești binevenită în Dragostea lui Dumnezeu.
              Fiecare avem de învățat și cum vom putea învăța unii de la alții prin îndepărtare.

              Pilda Samariteanului milostiv, spus evreilor, care îi numeau pe samariteni porci și cîini, ne arată că APROAPELE nostru poate fi și trebue să fie cel pe care îl considerăm neconvenabil drept aproape.

  21. agnusstick zice:

    Stimată doamnă,
    Eu mă reprezint aici doar pe mine. Am să reformulez o parte din întrebare, pentru că nu m-am făcut înţeles.
    Consideraţi că a te hrăni cu trupul şi sângele Mântuitorului are valoare şi se poate realiza doar faptic şi gestual, doar fizic?
    Aici poate să mă ajute mult şi domnul pastor, pentru că Augustin a susţinut transsubstanţierea şi prezenţa reală a Domnului în Euharistie. Numai atunci aş înţelege necesitatea transsubstanţierii, dacă rezultă din Scriptură că a mânca pâinea cerească se face cu gura, şi numai astfel. Vă rog să mă luminaţi, dacă puteţi. Nu eu consider magie actul de a înghiţi ceva care este trupul şi sângele Domnului, întrebarea era cine leagă un har de un act ritualic, mai ales dacă este considerat indispensabil, şi de ce.
    Mulţumesc şi dacă nu-mi răspundeţi, am văzut bunăvoinţă la dumneavoastră şi e destul.

  22. Viorica zice:

    Draga Viata la Tara,

    Te respect si te imbratisez pentru schimbarea de atitudine.
    Aceasta a fost prima mea reactie la vederea raspunsului tau la comentariul meu.
    Nu cred ca este cineva suparat pe tine aici pe acest blog. Asa simt eu. Eu in nici un caz.
    N-am mai intervenit in discutie din varii motive,
    dar mai ales pentru ca ai dorit ca discutia sa se incheie.

    O singura intrebare as mai fi avut la tine – pentru ca ai avut dispozitia de a discuta deschis cu noi –
    dar stiu ca discutiile acestea genereaza multa amaraciune si am renuntat.
    Marea mea nedumerire era: cum poate impaca cineva viata in Hristos cu „exclusivismul” ?
    Inainte de a crede „altfel” ceilalti sunt semenii lui, aproapele lui…
    Comentariul tau de zi raspunde exact la aceasta nedumerire.
    Deci nu mai am ce zice…. decat ca totul este OK.

    Dar, asa cum spunea si Marius referitor la alt aspect, exclusivismul este si in ograda noastra.

    Cat despre tristetea din suflet la amintirea acestui episod o stiu bine din alte situatii.
    Eu am tras concluzia ca este din cauza „separatiei” pe care o fac eu sau o fac ceilalti.
    Nu o putem depasi decat iubind…
    Vorba cuiva: iertarea originara este „impreuna cu ceilalti sau deloc” (Lytta Basset).

    Nu ma prea pricep la cuvinte dar am simtit ca trebuie sa intervin si sa ma exprim.

    Dumnezeu sa te binecuvinteze, draga doamana de la Tara!
    Viorica

  23. Andreea Stanciu zice:

    am trecut pe aici, dupa mult timp..:)
    am gasit o discutie incheiata parca…in mine vor exista mereu (…) in loc de (.). Stiu ca diferentele dintre noi le va sterge El, la sfarsitul timpurilor. Stiu ca tinem atat de tare cu dintii de cele ce ne apartin, incat nu putem deschide ochii sa privim la ceea ce au altii.
    de curand am avut o discutie cu o prietena…era vorba de cativa interpreti de muzica. prietena mea e ortodoxa. ea asculta muzica de diferite feluri. cand i-am trimis sa asculte cateva melodii ale unor interpreti neoprotestanti (adi gliga si liviu bocaneala) a ridicat o garda atat de mare incat am simtit ca ma prabusesc. Refuza sa asculte doar pt ca sunt neoprotestanti si ca mimeaza niste lucruri fara sa stea acestea in naturaletea sufletelor lor. M-a durut refuzul ei. Nu pentru ca eu as idolatriza acesti interpreti ci pentru judecata ei aspra si eticheta pe care le-o aseza „saracutii”…I-am spus ca prin asta se ridica desupra lor si ii judeca…A negat f categoric ca ar fi vorba despre asta….
    Din scurta mea calatorie sub soare am inteles ca cei care sunt f categorici in ceea ce cred vor auzi doar ce vor ei sa auda…si atunci prefer sa tac, stiind ca nu ma vor auzi pe mine…
    Imi face deosebita placere sa stau de vorba cu oameni, sa vorbim despre experienta noastra cu Dumnezeu. Ma sperie intrebarea: tu ce religie ai? carui cult apartii?…Aceasta intrebare ma sperie. Forma ne desparte de esenta…in loc sa ne apropie, invatand unii de la altii..
    De cateva minute am fost intrebata de un prieten neoprotestant: „x: amo intrebare
    x: voi stiti multe despre credinta noastra si despre Dumnezeu
    Andreea Stanciu: da….stim, nu stiu cat de multe..dar stim cate ceva
    Andreea Stanciu:
    Andreea Stanciu: de ce?
    x: cand veti face legamant cu Domnul ?
    x: cel public si constient
    x: dupa Cuvant”…………discutia a continuat…stiu ca nu va gasi un final aici, pe pamant…:)..altadata as fi cazut in deznadejde. azi cad pe genunchi si ma imbrac cu CER…
    Dincolo de toate: eu si sotul meu plecam la tara. Scraim cu ceva timp in urma despre dorinta noastra. Am cautat o casa la tara, pt inchiriere. Dumnezeu a facut o minune si am gasit o casa cu gradina si curte, intr-un sat din apropierea Clujului. Nu ni se cer bani pt ea. Vom locui acolo o vreme..pana vom avea posibilitatea sa avem ceva al nostru…
    Astept..sa aud lemnele trosnind in soba si sa ascult linistea din jurul casei…

  24. Andreea Stanciu zice:

    http://www.youtube.com/watch?v=-PgCcXol23Y e prima parte a unui documentar cu Nicolae Steinhardt. E printre filmele care cred ca merita vazute 🙂

  25. Pingback: Blogul ca orchestră, recuperatorul de memorie, viaţa la ţară, despre iconoclasmul neoprotestanţilor « La patratosu

Lasă un răspuns la Andreea Stanciu Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.