Te iutubesc, să ştii!

Speciei umane i s-a mai descoperit o lucrătură şi un alt meşteşug de pierdere pe lîngă şantajul tradiţional, şantajul cu filmuleţu pe Youtube!

youtube

Astă vară în Colorado am văzut un afiş de genul ăsta şi am zîmbit cu amar… „Cei care nu se vor supune regulilor vor fi puşi pe Youbube… „. Cumplită ameninţare, dar se pare că funcţionează cu generaţia noastră, nu-i aşa?

Ieri m-am văzut „iutubizat”. Cineva, fără ştirea mea, m-a filmat şi apoi m-a iutubizat. N-am ştiut că filmez, n-am intenţionat să îmi lărgesc publicul prin astfel de producţie… etc. Am avut o senzaţie foarte ciudată… de înciudare prima dată… dar, parcă pot opri asta?

Dar ia imaginaţi-vă… să ne filmeze cineva la mare, în slip, „fără cravată”, fără papuci, în casă, prin perdea, pe stradă rîzînd, în tren, picotind… cînd te impiedici de vreun cablu şi cazi cît eşti de lung sau îndesat şi apoi hohotul de rîs din spate… „Asta-i fază de youtube!!!”, „Te pun pe yotube, omule!”.

Fiori reci pe şira spinării în mijlocul verii, zîmbet pierit …

La mort, la nuntă, la botez, faze triste, dure, de rîs, de plîns, toate se aglomerează în mici filmuleţe care ne arată cît de mici sîntem şi cît de vrednici şi de rîs şi de plîns…

„Te iutubizez, nenicule!” este o ameninţare cumplită…. deşi nimeni nu te loveşte şi ameninţarea cu moartea este la capătul celălalt al lumii… dar, ce emoţii… numai pentru că ne ajută cineva să ne facem singuri de rîs… numai pentru că cineva ne lărgeşte audienţa…

De fapt de ce să mă tem? Tot timpul Cineva mă vede… tot timpul Cineva „filmează” şi înregistrează şi se întîmplă să fie Persoana de care îmi este cel mai ruşine…

Dumnezeu nu ne „iutubizează”, El numai ne iubeşte… din ochi şi pe cei buni şi pe cei răi, deopotrivă!

Proverbe  15:3  Ochii Domnului sunt în orice loc, ei văd pe cei răi şi pe cei buni.

1 Petru 3:12  Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniţi şi urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor. Dar Faţa Domnului este împotriva celor ce fac răul.”

Despre Marius David

soțul Nataliei
Acest articol a fost publicat în Gînduri, Meditaţii, pseudotratat de semantică. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la Te iutubesc, să ştii!

  1. Marius zice:

    Indraznesc sa spun ca si Dumnezeu ne va „iutubiza” in curand.. cand fiecare secventa din viata noastra va avea miliarde de „views”. Numai ca acest lucru nu va aduce profit doar „gazdei” (cum e YouTube) ci „castigul” se va imparti in doua: vizitatorii-capra la dreapta (satanei) si vizitatorii-oaie la dreapta (lui Dumnezeu).
    Comentariile si ratingul negativ vor fi predominante, insotite de plansete si descarcari de nervi, insa dupa ce se termina „clipul” fiecare este acolo unde trebuie…

  2. cllod zice:

    La mare ca la mare, dar sa se puna pe youtube predicile de la amvoanele de prin Ro, asta „iutubizare” 😉

  3. PAX zice:

    Iutubeasca-te Domnul,ca multe taine nu pricepeam de nu navigam pe iutubice plaiuri.
    ,,Pe-un picior de plai,
    Pe-un iutub de bai,
    Daca dai,ai,
    Nu mai bate,tata,cai,samd.stil mioritico-postmodern.
    De ne prapadeam de iutubo-risu`plinsu`.
    C-ASA-I JOCU` pe la noi,
    IUTUB `NAINTE,noi mai pe dinapoi,mai,mai.
    Daca si comentu` asta apare,
    ma arunc
    in spatele
    trenului[vietii,biensure,mesdames et monsieurs].

  4. Marius zice:

    Am facut acea interpretare pentru ca am vrut sa subliniez faptul ca Dumnezeu este in acelasi timp si un Dumnezeu drept. Da Dumnezeu ne iubeste, si multi isi impaca constiinta (sau asa cred ei) ca Dumnezeu ne iubeste si nu ne va lasa sa mergem in locul de osanda vesnica. Nu cred ca este cazul pe site-ul acesta, insa in general vorbind aceasta idee este foarte raspandita. Dumnezeu ne iubeste, insa uraste pacatul. Acest lucru poate fi interpretat ca ne iubeste si ne uraste in acelasi timp pentru ca suntem pacatosi. Gresit! Caile lui Dumnezeu sunt prea grele pentru noi de inteles, sunt mai presus de mintea noastra. Ar fi ceva interesant ca Dumnezeu sa trimita un „sms” pe cer si sa spuna: „hei! sunt un Dumnezeu misterios! obisnuiti-va cu ideea!”.
    Insa sa revin la „oile noastre”, Dumnezeu este drept si va fi momentul cand timpul se va opri, fiecare om va fi judecat in parte si va dori sa nu se fi nascut cand va auzi fiecare vorba, gand si fapta (rostit/a sau nu); sau de cealalta parte vor fi vizitatorii-oaie care vor plange de fericire si vor intra in bucuria Stapanului. Facand o sinteza a celor spuse mai sus: cand gandim despre cineva ca este prost sau nebun… suntem constienti ca aceasta este un pacat, si asa „mic” cum pare (nu sunt pacate mici sau mari) poate sa puna un zid de despartire intre noi si Dumnezeu? ca acest lucru va fi judecat in vazul si auzul tuturor? Mare grija la constiinta.. cineva spunea ca este asemenea unui triunghi.. insa cand o ignori de prea multe ori, varfurile ascutite se tocesc si incepe sa dispara…

    • Marius David zice:

      Marius, Dumnezeu ne iubeşte… dar nu necondiţionat. Dumnezeu nu iubeşte rasa umană în general, Dumnezeu iubeşte omul şi poate să îl urască cu pasiune şi desăvîrşit…
      A fost iubit Iuda de Domnul Isus, sigur… Este urît Iuda lui Dumnezeu?
      Ideea cu conştiinţa-triunghi este o idee indiană…

  5. mari zice:

    aceasta postare mi-a adus in minte un fragment citit zilele astea:

    „Balzac, care-si iubea epoca atat de pasionat, care a laudat cu entuziasm secolul ce a inflorit o data cu el, a deplins totusi, in tot timpul vietii, fenomenul care-i consecinta erei industriale si comerciale moderne, anume restringerea vietii private. Publicitatea lumii moderne si capitalismul modern nu-i mai permit individului sa-si faureasca o viata netulburata.
    Farmecele solitudinii sunt comparabile cu cele ale vietii salbaticilor, pe care nici un european n-a parasit-o dupa ce a gustat o data din ea. Acest lucru pare curios poate intr-o epoca in care fiecare traieste atit de mult pentru altul, in care toata lumea se intereseaza de fiecare, asa ca se a ajunge in curind la desfiintarea vietii private: atit de larg deschisi sint ochii presei, acest Argus modern, obraznic si plin de cupiditate.”
    (E. R. Curtius – Balzac)

  6. Marius David zice:

    Draga Mari, bun venit aici!

    Foarte bun citatul tău. Este fascinant cum îşi concepea Balzac personajele… Merită scris despre asta.
    Pînă una alta, daţi-mi voie să dau un citat destul de extins din Jurnalul Fericirii despre Balzac…

    „Sunt în Balzac două momente care mi se par supreme şi care arătă cât de reale erau pentru el personagiile meşterite de condeiul său. Care mai arată că de la un anumit nivel (artistic, moral, sufletesc, de ţinută) în sus nobleţea e subînţeleasă. Nu sunt rasist, bine mi-ar sta să fiu! dar nici gogoriţa egalităţii absolute n-o pot înghiţi şi îndura (ce-a şi ajuns să fie: toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale) şi mă fulgeră fracţiuni de viaţă când nu-mi vine, zău, a râde gândind la Gobineau ori la Houston Stewart Chamberlain.
    În Ursule Mirouet, scrisorile lui Francois Minoret — personaj necinstit şi odios — Balzac le reproduce de fiecare dată cu toate greşelile lor de ortografie, căci individul e şi prost şi incult. (Şi se vede că exerciţiul îl distrează pe autor, după cum îi şi place a imita vorbirea francezei cu accent teuton.) Când însă la sfârşitul cărţii, Minoret e nefericit, descoperă căinţa şi se mărturiseşte, scrisoarea pe care o trimite acum e transcrisă cu ortografie corectă. Şi Balzac explică de ce: i-am îndreptat ortografia, zice, pentru că nu şade bine să râdem pe seama unui om lovit de nenorocire.
    Cuvintele acestea extraordinare dovedesc:
    a) Că Balzac a fost un creator în sensul precis al termenului, de vreme ce este în stare să-i fie milă de personagiile sale ca de oameni reali — şi să le respecte;
    b) Că avea sentimentul cosmic al unităţii noosferei şi al comunităţii prinosului (superrogatoriu) de mizerii dintre oameni;
    c) Că a fost un om de treabă şi un creştin pentru că a renunţat (fie şi în închipuire) la a-şi dispreţui aproapele şi n-a înţeles să-şi bată joc de o făptură omenească — adică de ceea ce i se impunea ca o făptură omenească — atunci când aceasta trecea prin suferinţe şi dovedea că-i pare rău de ce făcuse;
    d) Că a fost de aceea nobil şi n-a păcătuit adăugind cu de la sine putere particula de la numele său;
    e) Că şi pentru el, ca şi pentru Dostoievski, spectacolul suferinţei e sfânt. (Suferinţa nu este întotdeauna folositoare patinatorului — vezi tâlharul cel rău — dar pentru cine o priveşte nu are contingenţe morale. Ca spectacol, e mereu sfântă. Pe cel ce suferă sunt dator să-l compătimesc, să-l ajut. Samarineanul nu întreabă cine e, ce face, de unde vine şi cu ce se ocupă rănitul — nu cumva era şi el vreun hoţ de păgubaş? Vreunul căruia i se întâmplase ce merita?) Credinciosul nu refuză — fiindcă nu ştie, sancta simplicitas, iată un exemplu grăitor — să dea de pomană beţivului. Milosului nu-i pasă dacă cerşetorul a vândut paltonul pe care i 1-a dăruit, măcar că s-a dus cu banii de-a dreptul la cârciumă. Paltonul îl poartă Hristos.
    Natura nu e capabilă de o delicateţă ca aceea din Ursule Mirouet. Nici istoria. Nici inteligenţa. Ea vine de la har.”

  7. Marius David zice:

    Şi încă unul, genialissim, care merită să ne devină crez..

    „Alt moment incomparabil în opera lui Balzac. Acela când, în Colonelul Chabert, eroul renunţă la toate drepturile şi pretenţiile sale în favoarea soţiei şi nu-şi mai susţine procesul din clipa în care-şi dă seama că e necorectă şi de rea credinţă. Îl apucă aşa silă şi scârbă şi dispreţ faţă de remăritată „contesă Fenaud” încât nu se mai opune, nu mai luptă şi cedează totul. De scârbă, de silă. Tocmai pentru că ştie. Nu încrucişează spada cu cine s-a dovedit a nu-i fi egal.
    Corolarul I: nedreptatea, când îţi este făcută ţie, ai dreptul — dacă-ţi dai seama de prea marea josnicie a potrivnicului — să cedezi, cedarea în acest caz fiind palma cea mai cumplită. Nu te baţi în duel cu omul care nu-i vrednic să-i verşi sângele. Chinezii care-şi curmă viaţa pe pragul împilatorului spre a-l sorti oprobiului veşnic. Şi gestul colonelului Chabert care — Dumnezeu să mă ierte dacă hulesc — evocă tăcerea lui Hristos în faţa şmecherilor hotărâţi să-l lichideze, potrivit sfatului dat de marele preot Caiafa, şi se fac, pasă-mi-te, că-l judecă.
    Corolarul II: nedreptatea, când ţi (exprimarea poate părea greşită, dar nu e fiindcă orice nedreptate şi nouă ni se impune) se face nu ţie, ci altuia, trebuie denunţată, doborâtă, îndreptată. Aşa procedau cavalerii rătăcitori. Don Quijote.
    Iorga: ,,Ai dreptul să ierţi numai ce s-a făcut în paguba ta.”
    Omul, dacă raţionează în calitate de creştin şi vrea să se poarte conform cu doctrina creştină, poate — şi trebuie — să nu ţină seama de nedreptăţile săvârşite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. Dar dacă ocupă o funcţie de răspundere ori se află în fruntea treburilor publice nu are dreptul să invoce principiul iertării spre a rămâne distant şi rece în faţa răului şi a lăsa pe nevinovaţi pradă ticăloşilor.”

  8. mari zice:

    genial Balzac 🙂
    …bine v-am (re)gasit 🙂

  9. Marius David zice:

    draga Mari,
    odată cu alungarea televizorului şi altor instrumente de distracţie de la esenţial am căpatat mai mult timp de lectură. Sper să reiau Balzac cu alţi ochi.

  10. Pingback: “Te iutubesc”, întrebarea Rebecăi, “suport tehnic” şi “mitraliera cu cărţi” « La patratosu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.